Ed Stafford, cunoscut de amatorii de documentare drept cel care a rezistat 60 de zile pe o insulă pustie doar cu o cameră de filmat, revine într-un nou sezon al emisiunii „Supraviețuire extremă cu Ed Stafford”. Noile documentare ni-l arată în diverse locuri, fără apă, fără hrană sau orice alt fel de ajutor, în timp ce se luptă să rămână în viață. Primul episod al noii serii ni l-a prezentat pe Ed chiar în Munții Carpați, unde aventurierul a rezistat timp de 10 zile în sălbăticie.
Noul sezon în cinci părți a avut premiera ieri, pe Discovery Channel. Cu această ocazie, Ed Stafford a acordat un interviu „României libere“.
Poţi să-mi povesteşti cum au fost aventurile tale prin România? De ce ai ales această ţară şi ce anume te aşteptai să găseşti aici?
Ed Stafford: Am fost în Munţii Carpaţi, pe care i-am ales fiindcă voiam să facem un material în Europa, dar pe acest continent nu au mai rămas prea multe zone de sălbăticie. Însă Carpaţii au mai multe regiuni foarte izolate, foarte sălbatice, şi în mod clar puteau să ne aducă un alt tip de provocări decât cele trăite în alte episoade ale seriei. Un lucru ştiu sigur. A fost cel mai rece loc în care am ajuns cu acest program. Ne aflam într-o zonă de climă temperată, în timp ce în majoritatea celorlalte episoade am filmat în zone tropicale. Evident, eu nu aveam prea multe haine pe mine. Pe de altă parte, a început să plouă cam la o jumătate de oră după ce am ajuns acolo, nu aveam nici un fel de adăpost… Deci categoric m-am confruntat cu nişte probleme foarte diferite. În plus, în România încă trăiesc urşi, aşa încât trebuia să fiu foarte atent şi la acest aspect. Chiar am găsit, foarte aproape de mine, urme clare lăsate de urşi. Zona Carpaţilor e un loc extraordinar – şi tocmai de asta l-am ales.
În 2011 ai primit Premiul European pentru Aventurierul Anului. Ce înseamnă pentru tine acest lucru?
Ed Stafford: Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să primesc un astfel de premiu. A fost o mare onoare, dar în ceea ce priveşte motivele mele… Când am pornit să străbat pe jos traseul Amazonului, expediţie pentru care am şi primit acel premiu, am fost împins de nişte motive absolut personale. Am vrut doar să-mi demonstrez ceva mie însumi. Nu mi-am imaginat că ideea mea ar putea avea vreun impact şi asupra altor oameni. M-am gândit că fac doar ceva pentru mine. Apoi am primit o mulţime de mesaje de e-mail minunate, care îmi spuneau că povestea mea inspirase atâţia alţi oameni. E foarte greu de explicat cum te simţi când trăieşti asemenea lucruri. E minunat. Nu vrei să ţi se urce la cap, dar este un lucru uimitor dacă poţi face gesturi care să-i inspire şi pe alţii şi să-i ajute să-şi schimbe viaţa în mai bine. Dimpotrivă, pot spune că pe mine această situaţie m-a făcut să mă simt mărunt şi umil. Faptul că influenţezi atâţia oameni e un efect secundar extraordinar, dar eu nu am pornit niciodată la drum mânat de această dorinţă. E minunat când oamenii recunosc şi apreciază ceea ce faci, e minunat ca acţiunile tale să aibă o influenţă pozitivă asupra vieţii altora. E o situaţie din care toată lumea nu are decât de câştigat.
Ce anume te-a făcut să te transformi dintr-un ofiţer al armatei britanice într-un aventurier care înfruntă cele mai extreme condiţii şi frigul cumplit din Patagonia, de exemplu?
Ed Stafford: A existat totuşi o oarecare distanţă între cele două ipostaze. Mai întâi am plecat din armată şi m-am decis să devin stockbroker şi să lucrez în centrul financiar al Londrei, dar nu am reuşit să-mi găsesc de lucru. Era momentul crizei financiare anterioare, iar eu încercam cu disperare să devin om de afaceri în City, dar n-am reuşit. Există o Asociaţie a Ofiţerilor care îi ajută pe foştii ofiţeri din armată să-şi găsească de lucru în afara domeniului militar. Pe o listă lungă cu oferte foarte, foarte plictisitoare am găsit şi poziţia de conducător al unei expediţii în Belize, în America Centrală. Am acceptat-o gândindu-mă că urma să fie doar un aranjament pe termen scurt, până când voi reuşi să-mi găsesc de lucru în City, la Londra, însă experienţa mi-a plăcut enorm. Lucram în aer liber, conduceam echipe, stăteam în mijlocul naturii şi îndeplineam sarcini foarte concrete, dar nu eram obligat să înfrunt şi aspectele foarte grave şi de altfel inerente ale unui eventual război. Aveam deci parte de toate elementele care îmi plăceau din viaţa de militar, fără să suport însă şi complicaţiile. Aşa m-am decis să nu mă mai întorc niciodată în industria bancară şi am renunţat la ideea unei cariere în domeniu. În schimb, am început să plec în tot felul de expediţii şi din acel moment n-am mai privit niciodată înapoi.
Există obiceiuri pe care ţi le-ai format în expediţii, dar pe care ulterior le-ai păstrat şi le-ai transpus în viaţa ta de zi cu zi?
Ed Stafford: Multe dintre lecţiile pe care le învăţ acolo sunt apoi preluate şi în viaţa mea de zi cu zi, categoric. De pildă, în Amazon, am devenit la un moment dat obsedat de dorinţa ca expediţia să se termine. Îmi doream să treacă toate zilele mai repede, nu mă bucuram de ceea ce trăiam, nu savuram fiecare zi şi fiecare moment. Cred că din cauza asta totul mi s-a părut mult mai dificil, fiindcă nu investeam suficientă energie în oamenii pe care îi întâlneam, nu mă străduiam să-i cunosc mai bine. Aş fi putut să învăţ mai multe despre plantele medicinale din zonă şi despre tot soiul de lucruri, să mă bucur de frumuseţile din jurul meu şi să absorb tot ce mă înconjura. Dar eu ajunsesem să mă ecranez, să fiu obsedat de ideea de a ajunge la final şi de a-mi vedea misiunea îndeplinită. Atât de mult m-am ecranat, încât cred că am pierdut orice altceva din vedere şi, din acest motiv, totul mi s-a părut mult, mult mai greu. Cred că asta e o lecţie de viaţă excelentă: e foarte bine să ai obiective, să vrei să închei un traseu, dar pe de altă parte e mult mai important să te bucuri de fiecare pas al călătoriei, fiindcă, în fond, până la urmă tot vei ajunge la capătul pe care ţi-l doreşti.
Ce alte idei din expediţii ai mai preluat în viaţa ta de zi cu zi?
Ed Stafford: Cred că partea cu izolarea… Aspectul psihologic, ideea de a fi de unul singur, de a te baza pe forţele proprii atunci când ajungi într-o situaţie în care, fizic, nu e nimeni altcineva alături de tine. La început, o astfel de situaţie mă cam dezorienta. În mod sigur ăsta a fost sentimentul pe care l-am trăit când am fost lăsat singur pe o insulă timp de 60 de zile. Până atunci nu-mi dădusem seama cât de mult mă bazam pe prietenii şi pe familia mea, care îmi ofereau sfaturi, mă susţineau şi mă înconjurau cu dragostea lor. Dar acolo, nu ştiu… Aproape că m-am panicat când am rămas brusc singur. Nu era nimeni lângă mine, care să mă controleze dacă eram fericit, trist sau paranoic. Eram complet singur… Dar cred că a fost foarte sănătos că am decis să trăiesc acea experienţă şi am avut parte de acel sentiment de dezorientare. E cel mai bun mod de a te regăsi, de a intra în contact cu tine însuţi şi cu vocea ta interioară. Aşa îţi poţi găsi cel mai bine încrederea în tine şi în forţele proprii. Aşa ceva nu vine de la cei din jur, trebuie să vină din tine. Iar când aduci acest sentiment în viaţa ta de zi cu zi, totul pare mult mai stabil, mai puţin schimbător şi devii mai puţin dependent de cei din jur ca să te simţi bine. Sigur, asta nu înseamnă că vreau să trăiesc izolat, sub un fel de clopot de sticlă. Dar după o asemenea experienţă ai mai multe de oferit celor pe care îi iubeşti cu adevărat – probabil fiindcă ajungi să nu mai fii atât de disperat şi de dornic de companie. Cred că acest sentiment a avut cel mai puternic impact asupra mea: puterea de a fi pe cont propriu, de a te simţi puternic şi în consecinţă mai dornic să oferi decât să aştepţi să primeşti.
În timpul expediţiilor, simţi că îţi lipseşte tehnologia? Sau Internetul? Sau orice alt element care te poate ajuta să iei legătura cu restul lumii, cu prietenii şi familia ta?
Ed Stafford: În Amazon am avut o conexiune la Internet prin satelit, aşa încât trimiteam mesaje pe Twitter în fiecare zi, încărcam materiale video, scriam pe blog… Tot ce trebuia să facem era să găsim în desişul junglei un copac prăbuşit la pământ, fiindcă deasupra lui era, firesc, un spaţiu gol în frunzişul de deasupra noastră. Era suficient să ţinem dispozitivul nostru îndreptat în sus şi aveam cea mai rapidă conexiune la Internet din tot Bazinul Amazonului. N-am ajuns niciodată în vreun sat sau orăşel în care să găsesc o conexiune la Internet mai rapidă decât cea pe care o aveam în rucsacul din spatele meu. Aşa am aflat de moartea lui Michael Jackson la vreo două minute după ce ştirea ajunsese pe Internet… Pe tot parcursul expediţiei, m-am simţit foarte conectat la lumea exterioară. În plus, cam pe la jumătatea expediţiei ni s-au terminat banii şi cred că n-am mai fi reuşit să ne terminăm traseul dacă n-am fi creat acel grup online care ne urmărea. În felul ăsta, oamenii ne-au ajutat, au făcut donaţii, iar noi am reuşit să ne cumpărăm echipamente noi, să ne refacem poliţele de asigurare şi aşa mai departe. Ca atare, totul a fost o combinaţie foarte stranie între o explorare tradiţională, de modă veche, şi tehnologiile de ultimă oră care ne-au permis de fapt să ne încheiem cu bine expediţia, fiindcă am reuşit să facem transmisiuni live şi să primim ajutoare din afară. Ca urmare, am apelat întotdeauna la aceste tehnologii în expediţiile mele. Cât despre programul actual, realizat cu Discovery, am un telefon prin satelit pe care îl pot folosi în situaţii de urgenţă, dar numai în situaţii de urgenţă. Nu am nici un contact cu lumea exterioară în afară de acesta. Pe de altă parte, mi se pare o idee chiar foarte bună ca din când în când să te duci în mijlocul pustietăţii, unde nu mai trebuie să-ţi baţi capul cu mesaje de e-mail sau telefoane pe care trebuie să le dai în fiecare seară şi alte asemenea… Consider că e o pauză binevenită, care chiar mă ajută să mă relaxez cu adevărat. Dacă vrei, pentru mine devine un fel de răsfăţ faptul că nu mai trebuie să comunic tot timpul cu restul lumii.
