Vocalitatea ei expresivă, muzicalitatea şi eleganţa prezenţei scenice i-au permis abordarea unui repertoriu larg atât de operă, cât şi vocal simfonic. Despre cariera ei prestigioasă am vorbit şi noi cu marea artistă.

Aveţi o carieră de succes. Cât de greu va fost ca român să ajungeţi aici?
Ruxandra Donose: Există două aspecte. Primul ar fi că talentul este universal şi dacă aş fi român sau altcineva nu ar avea importanţă. În momentul în care ai ajuns acolo şi poţi să te şi menţii nu mai contează ce naţie eşti. Mai există însă un alt aspect, deloc de neglijat. Faptul că nu eşti unul de-al lor implică cu atât mai mult un efort ca să dovedeşti că eşti bun, să-ţi justifici prezenţa acolo.
Sigur, dacă mă gândesc la colegele mele franţuzoaice, austriece sau nemţoaice, fiecare dintre ele sunt sprijinite în ţările lor, sunt extraordinar de mult ajutate prin faptul că structura culturală a ţării lor este de aşa manieră. Există un sistem şi de televiziune şi de înregistrări şi de jurnalism care le ajută şi care este mult mai accesibil. Din acest punct de vedere mi-ar fi fost mai uşor dacă şi România ar avea acest sistem.

Opera este considerată un gen de elită. S-a schimbat ceva în abordarea operei ca gen?
R.D.: S-a schimbat foarte mult în evoluţia ei ca spectacol. Cu toate că înţeleg de ce folosiţi termenul de elită, nu sunt sigură dacă, în mod ideal, aş sprijini acest termen. Cred că ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani cu opera este o vitalizare, o aducere a ei în zilele noastre prin modul în care se pun în scenă anumite spectacole şi prin genul de cântăreţi care sunt din ce în ce mai prezenţi pe scenă, respectiv cântăreţi care nu numai că interpretează foarte bine din punct de vedere muzical, dar au şi o anumită prezenţă scenică, ştiu să întrupeze personajul, să-l facă foarte credibil.

Vorbim de operă ca spectacol de teatru?
R.D.: Da, ca teatru. Opera este de fapt o combinaţie de muzică cu teatru şi latura teatru îşi face din ce în ce mai mult simţită prezenţa.

Sunt pregătiţi cântăreţii de operă pentru acest tip de mişcare scenică? Se face acest lucru la Conservator?
R.D.: Când am studiat la Conservator am făcut foarte bine aşa ceva. Am luat ore de arta actorului, de mişcare scenică, ore de clasă de operă şi aşa mai departe. Erau binevenite şi utile. Sunt sisteme diferite, nu peste tot se învaţă lucrul acesta temeinic, dar ar trebui. De asemenea, prin foarte multă mediatizare, DVD-uri, CD-uri, transmisiuni live în cinematografe de pe marile scene de operă, în străinătate opera devine mult mai accesibilă publicului larg.

Este dificil să combini opera cu teatrul?
R.D.: Cred că la această întrebare fiecare cântăreţ răspunde altfel. Pe mine, această abordare a operei mă ajută. Ceea ce urmăresc eu este ca să-mi fi perfecţionat instrumentul atât de bine încât el să nu mai fie scopul meu pe scenă, ci să devină mijlocul cu care exprim ceea ce este scris în partitură, cu care conturez personajul respectiv, exprim emoţii etc. În momentul acela găsesc că această dorinţă, acest scop, această direcţie de a exprima îmi ajută vocea, se potenţează una pe alta. Evident, asta înseamnă că ţi-ai dobândit libertatea de a te dărui interpretării şi nu eşti încă sclavul vocii.

Cât de greu este să te menţii în top?
R.D.: Este mult mai greu să te menţii decât să ajungi în top. Poţi ajunge acolo în câteva luni printr-o serie de întâmplări norocoase - sigur, asta nu înseamnă că ajungi numai pentru că ai noroc, ci pentru că meriţi -, dar este mult mai greu să te menţii acolo sus. Asta presupune că prin fiecare apariţie trebuie să-ţi confirmi, reconfirmi, adaugi, potenţezi, să-ţi dezvolţi permanent poziţia înaltă la care deja ai ajuns. Această poziţie devine astfel doar un loc de pornire. Locul din care porneşti din nou, iar şi iar...

Au existat momente în care aţi simţit publicul nemulţumit?
R.D.: Nu am avut, din fericire, nicodată ocazia să mă confrut cu un public cu adevărat nemulţumit. Dar există nişte vibraţii speciale între public şi cel de pe scenă şi eu pot să simt când publicul este cucerit, când poţi să arunci un ac şi-l auzi pentru că nimeni nu răsuflă sau atunci când spectatorii sunt mai obosiţi, mai puţin convinşi, mai apatici, poate nu sunt atât de dispuşi să vină cu tine în această călătorie. Publicul este de fiecare dată altfel şi este important să te afli în relaţie cu el şi să vezi în ce măsură este el cu tine. E foarte interesant să vezi un şir de cinci spectacole cu „Cenuşăreasa", de exemplu, şi să vezi cum publicul este altul în fiecare seară, deşi spectacolul este acelaşi. Odată aplaudă după fiecare arie, altădată la sfârşit, odată râde, altădată nu.