Ascensiunea pe Kangchenjunga o vei face fără oxigen, la fel cum le-ai făcut şi pe celelalte în Himalaya. Cum te pregăteşti pentru performanţa asta şi cum faci să rezişti la peste 8000 de metri fără oxigen suplimentar?

A.G: Antrenamentul meu e în permanentă schimbare, pentru că după fiecare expediţie scot câte ceva şi pun altceva în loc. Lucrez să îl îmbunătăţesc în permanenţă, pentru că în fiecare expediţie trăiesc experienţe noi. Antrenamentul are frecvenţă zilnică, cu o zi sau două de repaus ( nu neaparat consecutiv) în funcţie de nevoile de refacere. Acum fac o combinaţie de antrenament tehnic la panou, aici în Bucureşti sau la munte - în România şi în Alpi -, şi mai fac antrenament general de fitness. Partea de cardio joaca un rol esenţial. Dar nu prea exista antrenamente specifice pentru ascensiunile la altitudini de peste 7000 de m. Folosirea camerei hiperbare poate fi un ajutor. Special pentru genul ăsta de ascensiuni stau în apnee la bazin şi fac exerciţii cu discuri pentru mărirea capacităţii pulmonare. La sală mă antrenez cu prietenul Alin Lupşa, care este medic şi ţin o dietă pusă la punct de un alt prieten, nutritionistul Cristian Mărgărit. Încerc să merg cât mai des în Alpi, pentru că acolo întâlnesc genul de relief asemănător cu cel din Himalaya. Ca să rezum, este o combinaţie între antrenament tehnic şi fitness, dietă şi odihnă. De asemenea, toate cele de mai sus îşi pierd total relevanţa dacă mentalul nu este congruent cu scopul pe care îl urmăreşti.

Nu e riscant să te lipseşti de oxigen şi de aportul şerpaşilor, aşa cum ai făcut până acum pe cei trei optmiari?

A.G. Faptul că foloseşti oxigen poate spune despre tine că vrei să urci pe vârf cu orice preţ, lucru pe care nu îl urmăresc niciodată. Dacă nu sunt în stare să îl urc cu propriile mele forţe, atunci prefer să mă dau jos. Este adevărat că peste 90% din ascensiunile în Himalaya pe vârfuri de peste 8000 de metri se fac cu oxigen suplimentar şi cu şerpaşi. Eu merg fără oxigen şi fără şerpaşi pentru că încerc să fiu fair play faţă de munte şi faţă de mine. Să foloseşti oxigen seamănă puţin cu dopajul iar "jocul" nu mai este unul corect. Fiziologic vorbind, să urci un vârf de peste 8000 de metri cu oxigen este ca şi cum ai aduce vârful pe la 7000 de metri, ceea ce înseamnă că nu mai eşti in the dead zone. La peste 7000, 7500 m, aclimatizarea nu mai este posibilă şi cu fiecare moment petrecut acolo, corpul începe uşor să moară. Folosind oxigen suplimentar performanta nu mai rămâne în niciun caz aceeaşi. Bineînteles, gradul de risc este maxim atunci când mergi fără dar la nivel brut, totul se reduce la modul în care noi reuşim să îl administraram. Abordarea asta nu este doar a mea, pentru că şi ceilalţi parteneri ai mei merg tot fără oxigen. Vom avea o butelie de oxygen şi un gamow bag în tabăra de bază pe care le putem folosi numai caz de urgenţă medicală.

Ascensiunea se va face din Nepal, pe partea sud-vestica a muntelui. Între tabara de baza (5500 m) şi vârf veţi stabili încă patru tabere intermediare, cu aproximaţie la altitudinile de 6200 m, 6650 m, 7200 m şi 7700 m. Cum le stabiliţi?

A.G. Kangchenjunga e un munte enorm ca suprafaţă şi distanţa liniară dintre tabere este destul de mare. Contează foarte mult distanţa, dar şi calitatea locului pe care îl găseşti, pentru că vrei să dai peste un loc relativ sigur, ferit de avalanşe. De preferat un loc în care nu trebuie să sapi în pantă îngheţată pentru a amenaja o platform pentru cort. Tehnic vorbind, cea mai dificilă porţiune o vom întalni chiar în ziua vârfului.