Spectacolul „Noche Bach", în coregrafia lui Gigi Căciuleanu şi în interpretarea Baletului Naţional din Chile, va fi prezentat în cadrul Întâlnirilor JTI şi al Festivalului „George Enescu" pe 4 şi 5 septembrie la  Bucureşti, pe 7 la Sibiu, urmând ca pe 9 şi 11 septembrie balerinii chilieni să danseze pentru publicul din Cluj şi Timişoara.

„Naşterea" şi devenirea balerinului şi apoi a coregrafului Gigi Căciuleanu stau sub semnul a două adevărate stele ale dansului secolului XX: Miriam Răducanu şi Pina Bausch. Căciuleanu s-a format în România, şlefuindu-şi talentul cu Miriam Răducanu. Şi-a perfecţionat apoi tehnica la Teatrul Balşoi din Moscova, după care s-a „înrolat" în faimoasa „armată" a companiei Folkwang Ballet condusă de Pina Bausch. În 1973 s-a stabilit în Franţa, fiind timp de 15 ani directorul unuia din primele Centre Coregrafice Naţionale din Hexagon, iar de mai bine de 10 ani conduce Compania Naţională de Balet din Santiago de Chile. Despre călătoria sa prin dans, timp şi spaţiu am vorbit şi noi cu Gigi Căciuleanu care a acordat un interviu în exclusivitate pentru România Liberă.

Domnule Căciuleanu, aţi călătorit în toate colţurile pământului „propovăduind", ca un autentic apostol, dansul. Unde este totuşi „acasă" pentru Gigi Căciuleanu?

V-aş răspunde cu un vers dintr-un cântec al unui cantautor pe care îl iubesc în mod deosebit şi ca poet, şi ca muzician, Juan Manuel Serrat: „No me siento extranjero en ningún lugar". „Nu mă simt străin nicăieri". Dar cu adevărat acasă mă simt acolo unde „acasă" mi-este arta.

Atunci ce înseamnă România în „harta" sufletească a lui Gigi Căciuleanu?

România înseamnă locul unde m-am născut şi ca om, şi ca artist. Înseamnă ceea ce nu am încetat să „export" (atât omul, cât şi artistul), fără să fac compromisuri, fără să ascult cântecul de sirene al modelor ce vin şi trec, afirmând sus şi tare „Oui! Ba da!": un anumit tip de dans contemporan poate exista, chiar venind din România. Yes!: dacă e original şi diferit, nu e obligatoriu să provină neapărat din America de Nord sau din occidentul european. Şi că acest dans, în lumea asta, ar avea la rândul lui un cuvânt de spus.

Ca artist, v-aţi simţit oprimat de comunism?

Mi s-ar părea destul de facil să vorbesc acum depre această oprimare. Părinţii au simţit-o mai mult ca mine. Cu trecerea timpului, îmi dau seama din ce în ce mai mult că exaltarea prostiei şi a mediocrităţii, prejudecăţile şi ideile preconcepute (chiar şi ale noastre proprii) pot oprima câteodată chiar mai puternic decât un regim de tip stalinist sau hitlerist.

Cum aţi defini libertatea?

Lipsa de libertate cea mai gravă este, după părerea mea, şi după cea a gratiilor de închisoare, cea pe care o persoană şi-o impune ei înseşi. Libertatea totală nu există. Cea a spiritului este pentru mine cel mai important de prezervat. Poate că Şostakovici nu ar fi fost Şostakovici sau Bulgakov nu ar fi scris cum şi ce a scris dacă n-ar fi fost nevoiţi, fiecare dintre ei, să supravieţuiască într-un regim totalitar.
Îmi amintesc că odată, în 1972, cu ocazia unui festival internaţional, după un spectacol cu Miriam Răducanu pe care l-a dat pentru corpul diplomatic, un ambasador occidental a întrebat cu voce tare de faţă cu membrii ambasadei române, printre care în mod sigur se aflau şi „epoleţi": „Cum de reuşiţi să dansaţi într-un mod atât de liber venind de unde veniţi?". Adică din România lui Ceauşescu. Am înlemnit, simţindu-mă deodată total lipsit de libertate, ceea ce nu era deloc cazul în timp ce dansam.

Ce a însemnat, de fapt, Miriam Răducanu pentru Gigi Căciuleanu? De ce era ea atât de altfel şi de ce v-a influenţat atât de mult?

Nu cunosc persoană mai liberă decât Miriam Răducanu. Şi ceea ce am învăţat de la dumneaei este să preţuiesc şi să cultiv un lux suprem pentru un artist: acela de a fi liber să... fie liber. Liber de a rămâne ceea ce eşti, de a nu te trăda pe tine însuţi, în ciuda tentaţiei de a ceda comodităţii oportunităţilor de moment. Aşa cum am mai spus-o de atâtea ori, Miriam Răducanu este de departe cea mai interesantă şi intensă personalitate pe care am întâlnit-o în lumea dansului.

Aţi fost la rândul dvs. mentorul a nenumăraţi dansatori.

Am impresia că fiecare dansator mare sau mic, elev sau maestru a contribuit la a mă forma pe mine şi nu invers. Fiecare dintre personalităţile cu care lucrez sau am lucrat m-a făcut să mă descopăr pe mine însumi.

Aveţi muzicieni preferaţi şi muzici cu care vă place în mod deosebit să lucraţi?

Spectacolul de dans nu este un concert şi nu trebuie tratat astfel. Relaţia dansului cu muzica este ca şi relaţia dintre oameni: e de dorit să ai de a face cu c(in)eva cât mai valoros în sensul îmbogăţirii (nu mă refer la bani!) reciproce. Personal, o muzică ce nu-mi place nu mă inspiră. Şi viceversa. Acestea fiind zise, mai ales în ceea ce priveşte actul artistic, sunt de acord cu proverbul italian „Non è bello ciò che è bello, ma è bello ciò che piace" (nu e frumos ceea ce este frumos, ci ceea ce place).