Deşi au trecut câteva luni de la tsunamiul devastator de pe 11 martie, tragedia Japoniei este în continuare vie cu atât mai mult cu cât chiar în zilele premergătoare premierei spectacolului această ţară greu încercată a mai fost zguduită la propriu de câteva ori. Aşa se face că mulţi spectatori, pe lângă biletul de intrare cumpărat, au simţit nevoia să mai facă donaţii chiar în foaierul teatrului, fie în bani, fie cumpărând aranjamente florale ikebana sau origami, mici obiecte de artă din hârtie create de pasionaţi. Sumele obţinute vor fi direcţionate către Fondul de Asistenţă pentru victimele dezastrului din Japonia, deschis de Fundaţia JTI.

Mărturisiri complete

Spectacolul creat de Răzvan Mazilu şi de Motoko Hirayama, pe muzica lui Karl Jenkins, vorbeşte despre speranţă şi despre puterea de a te ridica de la pământ după ce viaţa ţi-a aplicat o necruţătoare corecţie. Prin faptul că o balerină japoneză dansa alături de un coleg român „statementul" producţiei era clar de la bun început: prin acest show atât de atipic, creat de la distanţă de doi artişti care nu se cunoscuseră niciodată-n viaţa lor, se clădea o punte culturală şi umană între două lumi diferite ca două planete: România şi Japonia. Dincolo însă de importanta latură caritabilă a evenimentului, spectacolul s-a dovedit a fi o curajoasă confesiune despre perisabilitatea vieţii artistului.

Cu o sinceritate dezarmantă, personajul interpretat de Răzvan Mazilu, un balerin venit să dea o audiţie, a povestit cât e de greu să fii dansator ajuns la venerabila vârstă de 37 de ani, când toţi te consideră un moş expirat şi când propriul corp, unicul instrument al balerinilor, începe să te trădeze.  (Textul spectacolului este scris de Lorena Lupu.) „Înainte eu nu gâfâiam aşa. Dar acum am 3-4-5 riduri în jurul ochilor, am guşă, nimic nu e mai urât pe lume decât un dansator cu guşă, am colăcei şi burtă. Mă rog, burtică..." Tirul verbal al dansatorului, un soi de monolog interior trecut de pe silent pe on, era ţintit din când în când către o fată venită şi ea la audiţie care însă primea tot acest şuvoi de vorbe şi efluviile emoţionale ale colegului ei cu o aristocratică tăcere. „Ei, lasă, că nici ea nu pare prea tinerică", comenta înciudat bărbatul, „dar îi ştiu eu pe asiaticii ăştia. Au psihicul beton".

Lecţia speranţei

Camera în care cei doi se pregăteau de audiţie se transformă treptat într-un fel de anticameră a îmbătrânirii şi a morţii. Iar bara orizontală cu care este dotată orice sală de balet devine pentru ei firul susbţire pe care îşi duc viaţa. Pentru a supravieţui ei sunt nevoiţi să facă pe acea bară complicate exerciţii la bârnă şi la paralele, ca într-o gimnastică nebună în care nici o regulă nu se mai aplică şi totul a luat-o razna. Pentru cei doi dansatori ale căror cariere intraseră pe parnta descendentă chiar viaţa ajunsese un sport extrem.

Deşi nu scotea nici o vorbă, balerina avea şi ea propriul monolog, exprimându-şi durerea, neliniştea şi neputinţa în dansuri tulburătoare. Discursurile paralele ale celor doi se unesc în final într-un duet superb în care două păsări cărora le îmbătrâniseră aripile reuşesc să se ridice de la pământ şi să zboare din nou în înaltul cerului. O lecţie de speranţă cu mare valoare educativă nu numai pentru japonezii a căror încredere a fost puternic pusă la încercare de furiile naturii, ci şi pentru românii care sunt zguduiţi zilnic de cutremure de toate tipurile. Chiar dacă spectacolul ne-a vorbit despre îmbătrânire ca un preview al morţii, morala a fost una optimistă: deocamdată trăim, respirăm, ne mişcăm, mai greu, dar încă ne mişcăm, iar viaţa, pe care o luăm de-a gata şi ni se pare că o merităm, este totuşi un dar. Cel mai mare dar.