După ce a pus în scenă două montări de mai mare dragul după „Punguţa cu doi bani" şi „Ivan Turbincă", regizorul Alexandru Dabija a continuat să scormonească în universul scrierilor lui Ion Creangă, scoţând la iveală o nouă poveste: „Capra cu trei iezi".

Cu puţină vreme în urmă, am atacat şi noi într-un articol tema violenţei în basme şi printre împricinate se număra chiar capra din poveste. Ni s-au spus atunci vorbe grele, inclusiv că, dacă pe autoarea articolului o cheamă „Lupu", orice urmă de credibilitate este din start spulberată. „Nu puteţi fi neutră dacă vă numiţi „Lupu“, pentru că lupul a ieşit şifonat din toate basmele în care a apărut, atât din „Scufiţa Roşie", cât şi din „Capra cu trei iezi", iar toată încercarea asta de reconsiderare a basmelor nu pare altceva decât o pură răzbunare a lupului pentru umilinţele îndurate, de-a lungul timpului," ne-a replicat un cititor cu umor. Am înghiţit atunci găluşca pentru că, într-adevăr, un astfel de demers poate părea suspect dacă ai un nume de familie rău famat. Iată însă că, la doar câteva săptămâni distanţă, în sprijinul nostru sare unul dintre cei mai mari regizori români de teatru, care nu poate fi suspectat de parti-pris-uri nici cu lupul, nici cu capra, pentru pe el că îl cheamă Dabija. Şi este mânat în luptă doar de grija de a aprofunda cazul caprei şi a restitui lumii întreg adevărul.

„Teoria cu violenţa basmelor nu este nouă, cel puţin pentru cunoscători ca mine", ne-a spus Alexandru Dabija. „Eu cred că toate poveştile sunt violente pentru că ele chiar au fost create cu scopul de a speria copiii, iar asta nu din sadism, ci pentru a le intra în cap anumite învăţăminte, cum e în cazul „Caprei..." acela de a nu deschide uşa străinilor. În spectacolul nostru însă am mers mai departe de latura moralizatoare a poveştii pentru că ne adresăm adulţilor. Am trecut deci de la morală la stomac."

Legătura indisolubilă dintre moarte şi haleală

Pentru aceasta, regizorul a luat un grup de actori pe care, după ce mai întâi i-a „frăgezit", i-a „frecat" bine, scoţând din ei untul. Apoi i-a aşezat frumos, bucată cu bucată, pe scena mică şi primitoare, ca o bucătărie, a Teatrului Act şi a început să-i fiarbă în suc propriu, să-i gătească şi să-i perpelească pentru ca în final să „servească" publicului un adevărat ospăţ. Toate astea deoarece spectacolul său se intitulează „Capra cu trei iezi - un studiu gastronomic", iar echipa de artişti urmăreşte nu doar toate etapele răzbunării caprei, ci şi legătura indisolubilă pe care poporul român o vede „între moarte şi haleală", între îngropăciune şi pomană.

„La toate marile evenimente din viaţa omului, dar cu precădere la înmormântare, românul se dedă la nişte chiolhanuri de toată frumuseţea", a comentat regizorul. „Şi cum omul modern este obsedat de reţete şi diete, iar gătitul a ajuns o componentă importantă din cultura contempoarană (dacă ne gândim numai la faptul că rafturile librăriilor sunt pline de cărţi de bucate, pe toate canalele TV, în toate revistele şi ziarele, chiar şi-n cele cu pretenţii, vezi numai reţete-minune, până şi prietenii mei, oameni fini şi inteligenţi, ajungând să vorbească ore-n şir numai despre mâncare), ne-am gândit să le venim tuturor în întâmpinare cu reţete perfecte de parastas."

Evident că, pornind de la această premiză, spectacolul se transformă într-o demenţială lectură, în cheie tragi-comică, a basmului lui Creangă.

Capra ne apare ca o femeie între două vârste, văduvă, îmbrăcată-n „doliu mare", cum se zice în popor, amărâtă de moartea fiilor ei neascultători. Între două lacrimi şterse pe furiş şi între un început de bocet ţărănesc, capra (interpretată cu o fineţe rară de Emilia Dobrin) găseşte timp să gătească bucatele tradiţionale pentru parastas. Între timp, la praznic, pe lângă cumătrul lup, invitatul de onoare, ademenit cu miros de sarmale cu afumătură („găteala" se face chiar „live", la locul faptei, spre frustrarea supremă a spectatorilor care s-ar fi vrut şi ei participanţi la pomană), apar, cum este şi firesc de altfel, şi spiritele defuncţilor iezi veniţi la propriul parastas. Ei sunt doi bărbaţi în toată firea, care în timpul vieţii preferaseră mai degrabă să tragă la măsea decât să pună osul la treabă, aşteptând, ca nişte loaze, ca măicuţa bătrâna să vină acasă zi de zi cu „frunze-n buze, lapte-n ţâţe, drob de sare în spinare, mălăieş în călcăieş" etc. Ca la orice reuniune de familie, şi aici se împart reproşuri, căci şi cearta face parte tot din „meniu".