Yuriy, trăieşti nişte simţăminte speciale legate de această sărbătoare?

Yuriy Kordonskiy: E un sentiment ciudat. OK, e plăcut că un spectacol de-al meu se joacă de zece ani, dar simt, în acelaşi timp, şi că am îmbătrânit puţin. Nu mai suntem aceiaşi oameni care ne-am îmbarcat acum zece ani în această aventură. Ne-am schimbat. Unii am trecut prin divorţuri, unora le-au murit între timp oameni dragi, dar s-au întâmplat şi lucruri plăcute în viaţa tuturor şi toate astea şi-au pus cumva amprenta şi pe spectacol care parcă e mai copt, mai matur. „Unchiul Vania" s-a schimbat pentru că oamenii de pe scenă s-au schimbat. Sigur că şi eu sunt altul şi-mi vine văzând spectacolul cu ochiul regizorului care sunt acum să refac scene întregi. Mi-ar plăcea să mai am la dispoziţie măcar o lună în care să lucrez la el, să refac anumite lucruri, dar în viaţa reală lucrurile nu merg aşa. Ai terminat un spectacol, gata, îl laşi să trăiască pe picioarele lui. Nu trebuie să fii un „tată" atât de autoritar încât să-l ţii din scurt. Dar chiar şi în imperfecţiunile lui eu îl găsesc frumos. E ca în viaţă. Prefer oricând o femeie vie unui manechin cu forme perfecte din vitrina unui magazin care, oricât ar fi de bine realizat, rămâne totuşi de plastic. „Unchiul Vania" are un suflet şi ca orice făptură însufleţită, într-o zi e minunat, în altă zi mai puţin bun, dar are marea calitate de a fi viu.

Îţi aminteşti cum ai ajuns să montezi acest spectacol la Bulandra?

Y.K: Sigur că da. Ca orice lucru minunat în viaţă, s-a născut din întâmplare. O cunoscusem pe Cătălina Buzoianu la un workshop în Germania. Am stat de vorbă, ne-am contrazis, ne-am împrietenit şi ea mi-a spus că ar fi grozav dacă aş veni să montez ceva la Bulandra. Eu am fost încântat de idee şi Ştefănuţ Iordănescu, fiul Cătălinei, care era director pe atunci la Bulandra m-a invitat să pun ceva în scenă şi am acceptat imediat.

Ai venit hotărât să pui în scenă „Unchiul Vania" sau tot hazardul a jucat un rol hotărâtor?

Y.K: Venisem cu două propuneri, dar acum poţi să mă şi baţi că nu mai ştiu care era cea de-a doua. Ca dovadă că nu a fost să fie. Cum „Vania" nu prea a avut contracandidat a rămas singur în cursă.

„Îţi dai seama ce o fi spus Victor Rebengiuc când a venit puştiul ăla cu caş la gură să lucreze cu el..."

Cum a decurs castingul?

Y.K: Când am venit, nu ştiam pe nimeni. Era o lume complet nouă, iar eu eram foarte tânăr. Singurul lucru de care eram sigur era că iubesc piesa lui Cehov la nebunie.

Teatrul Bulandra era o adevărată legendă...

Y.K: Din fericire pentru mine, nu ştiam asta, altfel aş fi fost paralizat de teamă. Eram ignorant, dar deschis.

Nu ştiai pe nici unul dintre actori?

Y.K: Pe nici unul. Acum mă amuz, îţi dai seama ce o fi spus Victor Rebengiuc când a venit puştiul ăla cu caş la gură să lucreze cu el. Norocul meu e că am instincte bune şi nu am căzut în greşeala de a le cere lucruri prosteşti. Cum ar fi fost să-i spun Marianei Mihuţ sau lui Victor Rebengiuc: „Spuneţi-mi şi mie, vă rog, o poezioară şi cântaţi-mi un cântecel"? Aş fi fost de un penibil absolut.

Şi ce le-ai cerut la casting?

Y.K: Am stat pur şi simplu de vorbă cam câte o jumătate de oră cu fiecare. Am vobit despre Cehov şi despre „Unchiul Vania", dar i-am întrebat şi despre viaţa lor, despre casă, despre copii. Am improvizat. Cred că am fost şi eu „scanat" de ei cu ocazia asta. Am dat şi eu castingul meu, dar au avut milă de mine. Îmi amintsc că i-am întrebat senin la un moment dat pe Horaţiu Mălăele şi pe Mariana Mihuţ în ce au mai jucat. Ei s-au uitat complice unul la altul şi i-a bufnit râsul. „Nu prea ştiu de unde să încep", a spus Mariana şi mi-am dat seama pe loc că am făcut o gafă. Dar m-au iertat pentru că se vedea că interesul meu faţă de ei e sincer, netrucat.

Ştiai ce căutai?

Y.K: Nu aveam anumite aşteptări, voiam mai mult să simt chimia dintre mine şi acei artişti şi dintre ei şi textul lui Cehov. Cum îţi spuneam, mă bazam pe instinct. Dar deşi statul de vorbă poate părea ceva neserios, a fost o muncă grea, să ştii. Aveam aceste discuţii cu actorii şi câte 12 ore pe zi. Ei scăpau ieftin cu jumătate de oră zilnic, dar eu o ţineam aşa de dimineaţă până noaptea. Cert este că a funcţionat pentru că atunci când m-am dus la Ştefan Iordănescu cu lista mea de actori şi i-am spus „uite, pe ei i-am ales", el aproape că a fluierat admirativ.

Ce ţi-a zis? „Good choice?"

Y.K: Da, da. Mi-a spus că i-am ales pe cei mai buni.

Acela a fost începutul unei frumoase prietenii?