Întrebările esenţiale ale omenirii nu-i preocupă doar pe teologi sau pe filosofi. În ultimele luni, scenografa Adriana Grand a trebuit să dea răspunsuri cât se poate de concrete la întrebări de genul „cum arată Raiul?" sau „cum pot fi reprezentaţi îngerii?". Toate acestea pentru a realiza decorul şi costumele noii producţii „Îngeri în America".

Din fericire, acest nou spectacol împacă teatrul cu o constantă pasiune a sa: îngerii. „Ce să spun? Îmi plac îngerii. Mi se par nişte fiinţe minunate pentru că pot îmbrăca mai multe feţe. Între timp, ­m-am şi documentat în privinţa asta. M-a marcat filmul «Angels in America». Acolo sunt reprezentaţi ca fiinţe puternice, dar şi răzbunătoare. Noi când spunem despre ceva că e angelic ne gândim numai la partea frumoasă, dar să nu uităm că există şi îngeri căzuţi. Nu ştiu exact de unde-mi vine nebunia asta cu îngerii, cert este că nu mă pot abţine să nu bag în spectacole măcar câte o aripă, cât de mică, acolo. De aceea şi prima mea expoziţie de pictură a purtat numele «Îngeri industriali». Sigur, noi ni-i dorim pe îngeri aproape ca să nu fim singuri, să ne protejeze şi ni-i imaginăm altfel, dar nu cu totul altfel decât noi. Pentru mine, îngerul e un amestec de ironie şi sublim".

Aşa îmi spusese cu câţiva ani în urmă Adriana Grand şi iată că acum a ajuns să lucreze împreună cu regizorul Victor Ioan Frunză la punerea în scenă a textului lui Tony Kushner „Îngeri în America", ce va avea curând premiera oficială la Teatrul Metropolis.

Scenografa ne-a povestit cum a gândit împreună cu directorul de scenă transpunerea în teatru a acestui text colosal şi ce probleme de scenografie a ridicat montarea.

Purgatoriul

„Textul este atât de dens şi nu sunt scene care să poată fi scoase fără a se pierde din conţinut", ne-a spus Adriana Grand. „Problema cea mai mare a acestui tip de text, nu întâmplător a fost făcut film după el, este aceea că este gândit secvenţial. Sunt cel puţin 6-7 scene care se petrec în acelaşi timp. Şi atunci, scenografic se pune pro­blema: «Ce faci? Schimbi decorul? Nu-l schimbi?» În teatru, orice schimbare de decor produce o bulversare şi o întârziere, nu e ca în film. Soluţia care s-a decantat în timp a fost aceea de a găsi un spaţiu comun, dar în care să se creeze  şi spa­ţiul propriu fiecărui personaj. Am optat pentru o sală de aşteptare pentru că multe scene se petrec în spital, altele pe aeroport. Şi atunci ne-am gândit că noi, oamenii, pe tot parcursul vieţii suntem, de fapt, într-o sală de aşteptare.

Orice loc unde stai şi aştepţi să intri undeva îţi provoacă emoţii, speranţe sau temeri. Trăieşti cu teama că dincolo de uşa la care aştepţi se poate întâmpla ceva. Şi atunci te întrebi: «Să intri? Să nu intri? Nu e mai bine să fugi de acolo?». Cu atât mai mult se întâmplă aşa când aştepţi, ca personajele din piesă, sfârşitul lumii".

Îngeri la Metropolis

Una dintre cele mai dificile, dar şi cele mai plăcute, provocări a fost aceea de a crea Îngerul. Deşi este unul dintre domeniile de „expertiză" ale scenografei, nu a fost deloc uşor să-şi vadă îngerul  cu ochii, dacă putem spune aşa. „Eu iubesc îngerii şi mi-aş dori foarte tare să văd unul real, ceea ce-şi doreşte şi unul dintre personajele piesei", a spus ­Adriana Grand, „dar de data asta textul m-a copleşit. Într-adevăr, problema cea mai mare din tot spectacolul a fost cum facem să apară îngerul. În film e simplu, îi pui aripi, îl pui să zboare în toate direcţiile şi gata. Dar cum faci asta în teatru? Cu atât mai mult cu cât scena de la Metropolis e mică, nu are pod, nu are degajamente. Nu poate coborî nimic de sus. (Asta poate nici nu era o soluţie bună.)

De aceea şi  optasem pentru un decor deschis. Am avut foarte multe variante de înger, am şi încercat o parte dintre ele. Trebuia în primul rând creat fiorul de magie, de apariţie a unei fiinţe supranaturale, dar era important să-i păstrăm şi caracterul uman, era inevitabil. Oamenii au o reprezentare destul de clară a îngerului. Să recu­noaş­tem că vrem totuşi să vedem, măcar o dată, un înger cu aripi de pene. Vrem să vedem o fiinţă şi frumoasă, şi periculoasă în acelaşi timp. Aşa că noi am optat pentru o soluţie uşor ironică, poate şi puţin tristă, şi am considerat că îngerul are apariţii diverse, în momente şi-n forme diverse."

O altă grea încercare pentru scenograf a fost crearea Raiului. „Tony Kushner spune clar în text că Raiul arată ca San Francisco după cutremurul din 1906. Pentru că era un Rai pe care Dumnezeu îl părăsise şi-n care îngerii îşi făceau de cap fiindcă nu mai aveau un şef. Sigur că la un astfel de text, pentru un scenograf, tentaţia spectaculosului e foarte mare. Cum adică, fac «Îngeri în America» şi nu creez ceva senzaţional? Nu se poate!"