Poate cea mai mare dezamăgire a festivalului a fost spectacolul lui Rodrigo Garcia, inclus, ca şi spectacolul germanului Matthias Langhoff, în categoria „premiere". Practic, spectacolele lor au fost programate înainte ca fiecare din ei să înceapă lucrul în România. Dacă neamţul a făcut un spectacol corect, dar cam plictisitor, la Teatrul Maghiar din Cluj („Măsură pentru măsură"), mie mi s-a părut că Garcia nici măcar nu şi-a bătut capul prea mult cu ceea ce a făcut la Tea­trul Naţional din Timişoara. Înjurat sau adulat, premiat sau denunţat la Poliţie pentru cruzimea sa, Rodrigo Garcia, cel care naşte REACŢII de tot felul peste tot pe unde se duce, a făcut la Timişoara un spectacol jenant.

Probabil că reacţia spectatorului prezent la a doua reprezentaţie de la Bucureşti, care a părăsit sala urlând „Ru­şine!", ar fi fost, în alte situaţii, considerată de argentinian drept un mare compliment. Chiar mă întrebam pe moment dacă nu cumva, ieşirea aceea destul de violentă nu face parte din montare. Nu făcea. Spectatorul respectiv fusese deranjat de un singur cuvânt, care nici măcar nu e foarte „tare". Şi dacă ţinem cont că spectacolul s-a jucat pe scena Operei Naţionale, atunci pentru unii acest lucru poate fi o adevărată blasfemie. Dar spectatorul res­pectiv, habar nu avea la ce ve­ni­se. Să te duci la Garcia ca şi cum te-ai duce la Cehov, de pildă, nu mai e problema regizorului. E o problemă de lipsă de informa­re. Una de alegere. Mai ales, că regizorul e faimos.

Dar în „Interzis accesul animalelor", Rodrigo Garcia nu spune nimic. În afară de câteva imagini video foarte interesante, omul care „îţi scoate pe nas" mesajul său anticonsumerist, antiglobalizare, anti-corectitudine politică, antirăzboi, omul devenit faimos prin cruzimea sa faţă de animale nu creează nimic. Adună câteva texte ale sale şi îi lasă pe actori să le spună cum ştiu ei (uneori fără să aibă măcar vreo logică a frazării), adaugă muzică care ar fi trebuit, probabil, să fie „şocantă" şi gata. Dacă o fi fost pe acolo vreun mesaj, vreo idee, ceva, eu n-am priceput-o. Şi se pare că nici majoritatea spectatorilor: până la finalul reprezentaţiei, sala, care la început fusese plină, ajungând la jumătate. Şi nu cred că aceştia fuseseră deranjaţi de limbajul licenţios, ca domnul care a părăsit sala în primele trei minute.

Nu ştiu de ce „Dibuk"-ul unui alt regizor faimos, polonezul Krzysztof Warlikowski, a avut aşa mare succes, cum se zice, la Avignon şi Edinburgh. Lipitura dintre două texte, piesa celebră scrisă în 1914 de S. Anski şi un text al scriitoarei contemporane Hanna Krall fiind aici destul de abuzivă. Singura legătură este că cele două personaje principale sunt posedate de un „dibuk" (spiritul unei persoane decedate). Dar, Warlikowski a vrut să atingă în spectacolul său TOTUL: de la Holocaust la cre­dinţă, de la filosofie teologică la glume evreieşti. Şi asta face foarte dificil de decriptat acest spectacol, care vrea prea multe dar, la care, în final, nu prea ştii despre ce „a fost vorba".

Cum era de aşteptat, cel puţin la nivel vizual, spectacolul italianului Romeo Castellucci a fost hit-ul FNT 2010. Prin tablouri minuţios lucrate, Castellucci creează un discurs despre condiţia femeii de-a lungul timpului.

Chiar dacă lipsit de emoţie, „Hey, girl!" (foto) e o suită de imagini care te lăsă
cu gura căscată. E ca şi cum ai fi într-un muzeu în care admiri capodopere ale artei plastice. Şi, în cazul acesta, e suficient...