Directorul de scenă Victor Ioan Frunză şi scenografa Adriana Grand au lansat de curând la apă un proiect ambiţios. Este vorba despre spectacolul „Îngeri în America" (pe textul devenit simbolul deceniului '80-'90 al dramaturgului Tony Kushner) montat la Teatrul Metropolis, un diptic ce va fi reprezentat în două episoade.

Textul lui Tony Kushner e format din două piese: „Sfârşitul lumii e aproape" şi „Perestroika". Publicul le poate vedea în două seri consecutive. Despre acest demers teatral am vorbit şi noi cu regizorul Victor Ioan Frunză.

Victor, spune-ne cum ai ajuns la formula de teatru în serial?
Victor Ioan Frunză: Cele două episoade din „Îngeri în America" pot fi privite şi împreună şi separat. Sunt două piese distincte, prima a apărută în 1993 şi s-a jucat ca atare, cea de-a doua în 1994. Nu e important dacă s-a mai făcut sau nu aşa ceva, valoarea unui demers artistic nu constă în noutate, dar pot să spun că este totuşi prima oară în România când aceste texte sunt puse în scenă în integralitatea lor. E un lucru important pentru că „Îngeri în America" a fost inclus în topul celor mai bune zece texte ale secolului XX. A mai fost jucat integral la Teatrul Naţional din Londra, dar spectacolul emblematic pentru acest text este cel făcut de Warlikowski pentru Festivalul de la Avignon, spectacol care avea cinci ore jumătate. Dincolo de demersul cultural,e şi un act de curaj să „cânţi" o astfel de „simfonie" acum când oamenii nu mai au răbdare.

Ai avut anumite chei de lectură?
V.I.F: Am urmat indicaţiile autorului ca toate rolurile să fie jucate de doar opt actori care să interpreteze mai multe personaje. Mi s-a părut că reflectă viziunea lui asupra textului pentru că nu degeaba anumite personaje trebuie interpretate de un singur actor.

Trebuie spus că autorul nu se joacă doar cu personajele, ci şi cu sexele lor.
V.I.F: Exact. Dar dincolo de problematica importantă, cea a diferenţelor, cea a atacării subiectelor tabu ca intoleranţa faţă de cel altfel decât tine, am descoperit că acest text este în mare măsură şi unul religios.

Deci nu e, cum a fost în mod simplist calificată, o piesă cu şi despre homosexuali.
V.I.F: Sigur, ea este şi o piesă cu şi despre homosexuali, dar nu doar atât.

În ce constă dimensiunea ei mistică?
V.I.F: Încă din titlu, ni se vorbeşte de îngeri care chiar apar. Dar nu unde te-ai aştepta, ci în lumea marginalilor, în suburbiile sărace. Pentru că doar acolo mai există oameni care mai cred în îngeri. Textul vorbeşte despre un Dumnezeu supărat pe lume şi despre nişte îngeri bolnavi. Ei coboară din icoanele de pe pereţii bisericilor şi se mută-n suburbie.

Ştiu că în anii '90 când a montat Theodor Cristian Popescu prima piesă din acest diptic la Nottara s-au înfuriat aşa numiţii „oameni de bine" care au pichetat teatrul. Crezi că între timp publicul s-a mai maturizat?

V.I.F: Eu şi Adriana ne-am lovit primii de acest gen de reacţii când am montat „Satyricon". Şi atunci, dar şi acum, homofobia era destul de puternică. Dar eu refuz să acreditez ideea că românul, vezi Doamne, are un comportament provincial şi intolerant. Bănuiesc că suntem la fel de intoleranţi ca mai toate popoarele când vine vorba de anumite teme sau temeri. Dar nu cred că o operă de artă, dacă este bine făcută, poate să scandalizeze. În plus, din motive de marketing, unii creatori chiar caută scandalul. Şi aşa cum spuneam, acest text este cu mult mai mult decât unul care pune pe tapet problematica homosexualilor, este o capodoperă care are o dimensiune uriaşă, cosmică chiar. Vorbeşte despre credinţă, despre dragoste, despre acceptarea aproapelui. Sigur că vorbeşte despre uriaşa tragedie care a fost izbucnirea acelei boli teribile, SIDA, despre care nimeni nu ştia de unde vine şi care a secerat atâtea vieţi, dar nu se opreşte aici. Ar fi fost doar un text didactico-moralizator şi atât. Această piesă îţi oferă o perspectivă auspra vieţii şi asupra morţii, o perspectivă luminoasă. Este şi o privire atentă asupra unei epoci întregi. Acţiunea debutează în 1985 şi se încheie în 1990.

Cum aţi reînviat epoca aceea?
V.I.F: Am încercat să refacem chiar şi spiritul acelor vremuri prin costume, prin muzică. Am imaginat mediul sonor pornind de la un personaj care petrece mult timp ascultând radioul şi m-am gândit ca tot ce se aude să pară că vine dintr-un radio la care cineva schimbă din când în când canalele, cu toate păcăniturile şi fâşâiala specifice. Adriana a conceput un decor care evoluează pe parcursul piesei. De pildă, există un personaj care îşi văruieşte camera şi practic decorul se construieşte din bidineaua aceluia. Iar în în partea a doua a spectacolului pereţii aceia văruiţi se transformă în zidul Berlinului. Am folosit până şi scaune ca cele din '85 şi chiar scaunul electric pe care a fost executată Ethel Rosenberg. Adriana a făcut rost de o fotografie a acelui scaun şi l-a refăcut identic. A creat o sală de aşteptare dintr-o staţie de metrou, unde personajele stau şi aşteaptă ceva. A fost o provocare să facem un decor atât de complex pentru scenuţa de la Metropolis. În sfârşit, nu se va mai putea spune că Adriana Grand a creat decoruri monumentale, deşi cu criticii noştri nu se ştie niciodată. Dar dacă nu a creat un decor monumental, cu siguranţă că a făcut foarte multe costume. Deci, de ceva tot vor putea să se lege unii. În spectacol, se schimbă cam 40 de ambianţe. Şi apare chiar şi un sicriu roz pe care Adriana l-a comandat la nişte pompe funebre din Alexandria.