Zi-mi ceva şi despre distribuţie.
V.I.F: Trebuie să-ţi spun că mi-a luat câteva luni să ajung la această distribuţie, am dat castinguri peste castinguri, cred că am văzut 500 de actori. Dar sunt foarte mulţumit pe cei pe care i-am ales, pe unii dintre ei îi cunoşti bine. O să încep cu cei tineri Adrian Nicolae este un debutant aporape, e la primul rol de anvergură, e un actor de o forţă deosebită. Nicoleta Hâncu a fost pentru mine o mare descoperire, sunt convins că s-a născut o stea. Aici au avut şansa să joace roluri mari şi actorii mari se fac pe roluri mari. Sigur că e frumos să spunem că şi rolurile mici sunt importante, ceea ce, într-un fel, e adevărat, dar nu creşti cu adevărat ca actor decât dacă ai şansa de a juca roluri mari pe texte mari. Alexandru Ion e un actor deosebit de interesant căruia i-am încredinţat un rol foarte greu. Apoi, mai sunt doi actori pe care-i cunoşti: Sorin Miron, care e şi de data asta unde trebuie, adică în miezul performanţei, şi George Costin. Acum am ajuns la numele grele: George Ivaşcu care a reuşit un personaj de un cinism care-l face foarte credibil. Nu e un personaj negativ de basm ci unul din realitate. Mai e Virginia Mirea cu care, deşi suntem colegi de generaţie, e doar a doua oară când colaborez, şi mă bucur că am recuperat timpul pierdut.

Apropo de SIDA, am văzut mai demult un spectacol al lui Maurice Bejart dedicat lui Freddie Mercury şi balerinului numărul unu din trupa lui Bejart, Jorge Donn, ambii morţi de SIDA. Acolo se spunea la un moment dat: „Ne-aţi spus să facem dragoste şi nu război. Atunci de ce oare, făcând asta, dragostea ne-a declarat război?". E această afirmaţie aplicabilă şi „Îngerilor în America"?

V.I.F: Foarte frumos spus. Da. SIDA a erupt în '85, exact anul în care începe acţiunea piesei.

Sala de aşteptare este, ca „hall-ul" lui Mircea Eliade, un spaţiu dintre lumea de aici şi cea de dincolo?
Da, este sala de aşteptare a sufletelor.

V.I.F: Revii pentru prima dată în acest spaţiu după ce ai montat la răposatul Theatrum Mundi, azi rebotezat Metropolis, „Regele moare".
Da şi am fost şocat. Pe vremea aceea teatrul era o ladă de gunoi în care iarna era un frig pe care nu-l biruiau nici o sută de aeroterme.

Adriana Grand cred că a fost fericită lucrând la „Îngeri în America" pentru că ea are un adevărat fetiş pentru apariţiile angelice.
V.I.F: Absolut. Expoziţia ei de la Budapesta „Îngeri industriali" pare acum o premoniţie.

După acest spectacol, tu ai început să crezi în îngeri?
V.I.F: Eu am crezut mereu în îngeri şi în miracol. Sigur că unii vor fi dezamăgiţi că nu avem îngeri zburători în spectacol, ca la circ. M-am gândit că apariţia îngerului trebuie să fie extrem de subtilă şi discretă, simplă chiar, dar, sigur, nu dezgolită de mister. Spectacolul are, repet, o puternică notă mistică, lucru confirmat şi de un preot care a văzut spectacolul şi care a făcut după aceea o analiză foarte pertinentă textului spunând că Dumnezeu este accesibil tuturor .