Cum Nenea Iancu va fi prezent în repertoriul tuturor teatrelor ţării, probabil că la Gala UNITER ar trebui să se includă câteva categorii noi ca, de pildă,  premiul pentru cea mai pierdută scrisoare sau pentru cea mai furtunoasă noapte dat fiind că instituţiile de spectacole se vor duela în Caragiale. Lupta va fi crâncenă şi fiindcă cei mai mari regizori ai scenei româneşti şi‑au luat angajamentul să-l monteze pe „pezevenghiul cel de grec".

Oameni gospodari, bănăţenii au luat-o din timp şi au deschis zilele acestea în mod festiv stagiunea cu „O scrisoare pierdută", piesă pusă în scenă chiar de directorul Naţionalului timişorean, regizoarea Ada Lupu, iar în rolul lu' dom' Nae Caţavencu a  evoluat directorul adjunct al instituţiei, actorul Ion Rizea.  Cu nişte manageri atât de harnici şi de devotaţi,  spectacolul avea premisele unui real succes, ceea ce a fost confirmat de realitatea din teren.  Montarea a fost „dată dracului" şi a dat de pământ cu politicienii români din toate timpurile, iar asemănarea cu personaje reale nu a fost deloc întâmplătoare, lucru ce ar fi fost mai mult ca sigur pe placul lui Caragiale, care era un mare amator de politică dezbătută în special la masa lui favorită de la berăria Gambrinus. Pentru că avem şi azi „faliţii noştri", era chiar păcat ca acţiunea să se petreacă la final de secol XIX când pestriţa lume politică a leatului 2011 este atât de caragialiană. Mare păcat că Nenea Iancu nu mai poate azi să-şi dedice pana veninoasă personajelor care de care mai penibile care ne populează zilnic ecranele televizoarelor şi ne poluează sufletele.

O Zoe piţi şi un Tipătescu playboy

Dezonoarea politichiei româ-neşti de azi a fost însă „reperată" de această montare cu personaje contemporane pline de „viţii" vechi.  Astfel, avem de-a face cu o „Zoooe" damă bună, dar bună rău de tot, în persoana unei „Barbie doll" tunate desprinsă de pe copertele revistelor glossy, o piţipoancă alintată,  ale cărei sentimente, cuvinte şi gesturi sunt la fel de „fake" şi de nenaturale ca şi  perucile ei cu fire de păr din plastic.  Numai că dama asta plastificată face şi desface tot ce mişcă în orăşelul acela în care, deşi singura distracţie este bârfa, ei i-a reuşit poza de femeie onorabilă. Coana Joiţica este un fel de Elena Udrea de provincie care ştie să profite de statutul de blondă ca să fie adevăratul stăpân al judeţului.

Acriţa Claudia Ieremia reuşeşte în Zoe un rol excelent, jucând perfect pipiţa aparent superficială şi abulică, căreia îi dă însă nebănuite şi periculoase  profunzimi. Adică, piţipoancă piţipoancă, dar nu e bine să te pui cu ea, căci nu ştii ce păţeşti când intri în ghearele ei fin manichiurate, dar teribil de ascuţite.  Evident că o femeie ca ea nu putea avea drept soţ decât un bătrânel milionar aparent decrepit, un soi de Irinel ajuns la butoanele politicii locale (Romeo Ioan e foarte bun în Conu Zaharia, cel în realitate fără moral şi fără prinţipuri care-şi pune senin nevasta „la produs"), şi un amant de revistă. Tipătescu (Colin Buzoianu) este prezentat ca un playboy, un fel de gigolo politician, metrosexual spre bisexual, care se îmbracă cu sacouri ţipător colorate direct pe pieptul gol (ca să i se vadă pilozitatea virilă) şi se încalţă cu pantofi multicolori şi pastelaţi, un fel de fante de Obor sau un soi de Radu Mazăre, dar care, spre gloria lui Tipătescu, nu e interesat de minore, ci de soţiile oamenilor puternici care-l pot ajuta în carieră. 

La fel de prefăcut ca şi dama de la braţul său, între ei nu este nici măcar dragoste pasională, căci îşi pupă mult şi zgomotos doar aerul din dreptul buzelor, mimând iubirea. Îmbrăţişările lor studiate  se petrec mai mereu pe o melodie dulceagă dătătoare de diabet, ca muzica uşoară de la Festivalul Mamaia, sau precum cea din filmele hollywoodiene romanţioase. Singurele şi foarte scurtele momente de adevăr sunt atunci când  acea melodie greţoasă este brusc întreruptă de un zgomot ca de placă de patefon zgâriată. Preţ de câteva secunde atunci amorezii ce trăiesc într-o eternă Valentine's Day, cu inimioare şi amoraşi, îşi „scuipă" în faţă vorbe grele într-o frustrare altfel ţinută cu grijă sub capac.  Iar când Zoe îşi dă jos peruca şi lăcrimează stricându‑şi machiajul gros, fiind pentru câteva clipe autentică, Tipătescu nu o mai recunoaşte, întrebând „Unde e Zoe?", ca dovadă că nu femeia îl interesa, ci doar imaginea glossy.