2000, durand un deceniu mai mult decat in celelalte tari. Milosevici detesta in mod instinctiv democratia. Cu toate astea, in anii ‘90 el a reusit sa creeze un pseudopluralism politic in Serbia, controland o serie de partide, unele create ad-hoc, iar altele mergand de la ultranationalisti pana la extrema stanga, reprezentata de partidul Noua Democratie, condus chiar de sotia sa. Istoria prabusirii comunismului in Serbia este astfel istoria ascensiunii si caderii lui Slobodan Milosevici.

Ascensiunea lui Milosevici a inceput in 1987, atunci cand, la o reuniune a Comitetului

Central al Partidului Comunist Sarb, factiunea lui a capatat intaietate asupra celei a lui Ivan Stambolici, fostul presedinte sarb. Preluand controlul partidului, Milosevici l-a folosit pentru apararea exclusiva a intereselor sarbilor, in special ale sarbilor care locuiau in afara Serbiei. Presa, controlata, de asemenea, de Milosevici, a inceput sa difuzeze informatii, unele mult umflate, despre persecutiile la care se spunea ca sunt supusi sarbii din Kosovo, Croatia si Bosnia. In spatele acelor persecutii se spunea ca se afla albanezii, croatii si musulmanii din Bosnia-Hertegovina. Aceste articole, stiri si reportaje erau difuzate amintindu-se in acelasi timp suferintele din trecut ale sarbilor, in special din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Toate acestea aveau un gust nou pentru sarbi, intrucat in vremea lui Tito ei nu fusesera obisnuiti cu un asemenea discurs despre martiri si suferinte specifice natiunii sarbe.

Milosevici s-a mai folosit de presa si pentru a-si lansa asa-numita "revolutie antibirocratica", in cadrul careia partidul organiza in orase importante manifestatii "spontane" impotriva "birocratiei". Aceste manifestatii erau in realitate forme de intimidare impotriva structurilor statului si ale administratiilor locale. Ele au functionat in mod eficace in Serbia si in Muntenegru, nu insa si in celelalte republici iugoslave. Acest lucru a facut ca limbajul si discursul puterii sa devina din ce in ce mai agresive, si asta, nu numai impotriva celorlalte natiuni iugoslave, dar chiar si impotriva sarbilor care nu impartaseau opiniile lui Milosevici.
Acesta a reusit sa schimbe intreaga conducere din Muntenegru, precum si in provinciile din Serbia care fusesera autonome sub Tito, Kosovo si Voivodina, nu insa si in celelalte republici iugoslave. In Serbia propriu-zisa, lui Milosevici nu i-a fost dificil sa-si inlature de la putere toti adversarii. Apogeul ascensiunii lui a fost, pe 28 iunie 1989,  aniversarea a 600 de ani de la batalia de la Kosovo Polje, moment crucial in mitologia patriotica a Serbiei. Manifestatia, tinuta pe campul unde a avut loc batalia, a reunit mai bine de un milion de oameni.

In momentul Zidului Berlinului, Milosevici era mult mai bine informat decat multi alti lideri comunisti despre ceea ce se pregatea in Europa de Est. Cu toate oprelistile, presa din Iugoslavia era mult mai libera decat in celelalte tari comuniste, asa incat s-au scris si publicat foarte multe, in timp real, despre caderea Zidului Berlinului si despre principiul dominoului, care atinsese toate tarile blocului rasaritean. (In treacat fie spus, presa iugoslava din acele zile critica foarte aspru reticentele regimului din Romania de a accepta ca niste schimbari ireversibile erau pe cale de a avea loc in Europa.)

Presa iugoslava, si in special cea sarba, a prezentat atunci caderea Zidului Berlinului ca si cum ar fi fost doar o versiune teutonica a "revolutiei antibirocratice din Serbia". Ideea care rezulta din toate articolele de presa era ca schimbarile din Europa de Est ar fi inceput, de fapt, in Serbia. Asta a functionat insa numai in Serbia. Presa slovena era foarte sceptica, atitudine care li s-a transmis si politicienilor locali, ceea ce a inceput sa produca tensiuni intre Belgrad si Ljubljana. Totul a culminat cu solidarizarea guvernului de la Ljubljana cu minerii albanezi de la Mina Trepca, din Kosovo. Incepand din acel moment, tensiunile s-au agravat. Autoritatile de la Ljubljana au interzis astfel organizarea unui "mars al adevarului" in Ljubljana, ceea ce, in mod previzibil, a fost folosit de Milosevici ca un argument pentru a arata ca slovenii nu sunt de partea sarbilor, ci ca se solidarizeaza cu albanezii.

 

Belgradul le-a cerut atunci sarbilor sa boicoteze produsele slovene, ceea ce a dus la un adevarat razboi de propaganda reciproc adversa. Un mare ziar din Serbia a putut scrie atunci ca Slovenia si Romania au devenit adevarate "oaze ale stalinismului".
Ceea ce pare ciudat astazi este ca sosirea lui Milosevici la putere fusese vazuta ca o schimbare in bine, ca un semn de democratie. Dar pentru Milosevici, ca pentru orice populist, democratie nu insemna pluralism. "Nu ne trebuie partide", obisnuia el sa spuna, "exista suficient pluralism in comunism".
Milosevici s-a prezentat intotdeauna ca un om care nu face decat sa execute vointa poporului sarb. Strategii si consilierii nu au incetat sa-i croiasca imaginea unui urmas al lui Tito, care nu face decat sa traiasca pentru poporul sau. Asa s-a creat cultul lui Milosevici, in care "fratia intre popoare" devenise "unitate cu poporul sarb". Televiziunea i-a invadat vreme de un deceniu pe sarbi cu filme si emisiuni despre istoria sarbilor, suferintele lor, martiriul lor de-a lungul istoriei etc. Venirea lui Milosevici la putere ajunsese sa aiba o dimensiune aproape religioasa.

Opozitia, desigur, fusese cu totul marginalizata, iar multi se temeau pentru integritatea lor fizica. Totusi, semnele ca lucrurile stateau cu totul altfel aparusera inca din 1991, dar atunci era deja prea tarziu, iar Milosevici se instalase solid la putere. Unele manifestatii impotriva lui au avut loc in 1991, dar izbucnirea razboaielor in Croatia, Bosnia si, in cele din urma, in Kosovo au pus capat miscarilor de protest. Milosevici intelesese ca se poate mentine la putere numai lansand razboi dupa razboi. Pe deasupra, el a incurajat fondarea partidelor ultranationaliste si a tesut legaturi cu lumea interlopa, cu retelele mafiilor sarbesti, nu numai din Serbia propriu-zisa, dar si din strainatate, din Europa Occidentala, din America de Nord si din Australia.
Comunismul a cazut in cele din urma in Serbia cu 10 ani mai tarziu decat in celelalte tari, iar asta s-a intamplat doar atunci cand sarbii, istoviti de un deceniu de razboaie, privatiuni si izolare politica si economica, au votat impotriva tiranului, care, surpriza, a cazut fara violenta. O lectie invatata cu greu, dar temeinic.