Motivatia demagogica, patriotica, aparent democratica, si anume apararea statului si a integritatii granitelor, este intotdeauna urmata de motivatia reala a unei operatiuni: urmarirea unei persoane pentru exprimarea opiniilor ei sau suspectarea unei persoane ca ar putea avea opinii. De foarte multe ori avem de-a face cu fapte imaginare. Ce a existat cu siguranta a fost la o scara mai mica, in anii ’70, in sensul ca au fost mai putine arestari. Dar, ca sa fim cinstiti, pe cine mai puteau ei aresta? Sute de mii de oameni murisera in puscarii.  Avem o diminuare a amplitudinii violentei, care se poate explica, pur si simplu, natural, pentru ca cei mai multi dintre cei vizati de aceasta miscare de "curatare" fizica a ramasitelor vechii Romanii disparusera sau fusesera reprimati.

R.l.: Dar in ce priveste numarul urmaritilor, se poate observa o schimbare incepand cu anii ‘70?
G.N.: Da. A crescut numarul categoriilor de persoane susceptibile de a intra in vizorul Securitatii. Se simteau din ce in ce mai puternici, paranoia crestea pe masura unei impresii de putere absoluta. Vrei sa stii tot si nimeni nu are voie sa scape. Asta inseamna ca, in afara de categoriile de suspecti traditionali – fosti detinuti politici, simpatizanti sau membri ai partidelor burgheze, tarani chiaburi, tarani care s-au opus colectivizarii, persoane cu rude sau contacte in strainatate, persoane cu intentii de a pleca din tara –, apar acum cei din categoria "fara antecedente". Faptul ca erau urmariti oameni fara nici o actiune care i-ar fi facut suspecti exprima perfect absurditatea modului de lucru si a viziunii asupra a ceea ce trebuia facut contra propriei populatii.

R.l.: Despre ce numar vorbim?
G.N.: Nu se poate face o estimare, pentru ca rapoartele lor sunt absolut festiviste, asa cum erau la productia de cereale, de exemplu. Este groaznic de mare acest numar, dar nu el ne-ar ajuta sa ne facem o impresie, ci tehnicile si categoriile cu care au lucrat. Daca avem, pe de o parte, o categorie care se numeste "Persoane fara antecedente si care trebuie incluse in baza de lucru" si, in aceeasi perioada, avem cresterea numarului de informatori minori, ce inseamna asta? Ca suspectez pe toata lumea si folosesc pe toata lumea impotriva tuturor. Avem la CNSAS dosare compuse integral din angajamente din randul elevilor, care sunt halucinante, copii de clasa a opta, a noua, a zecea.

Este asta o varsta la care o fiinta umana sa fie implicata in actiunile unui serviciu secret? Si asta, pentru ca angajatii Securitatii trebuiau sa raporteze niste realizari care, in munca operativa, nu puteau consta decat in numarul crescut de surse, de anturaje destramate, de oameni  intimidati, avertizati, sicanati la locul de munca, impiedicati sa ia legatura cu prietenii din exterior, cu rudele, descurajati sa mai vrea ceva in legatura cu acest regim, pe scurt.

R.l.: Securitatea avea la indemana resurse nelimitate?
G.N.: Petentii care vin la CNSAS pun o intrebare absolut legitima: "Vasazica, in timp ce noi crapam de foame, muream de frig, nu aveam medicamente, nu aveam locuri in spitale, sange pentru perfuzii s.a.m.d. pentru ca trebuia sa platim datorii externe, in acelasi timp resursele umane si financiare ale acestei organizatii a statului roman erau nelimitate si folosite impotriva restului populatiei, impotriva contribuabililor". Da, este uluitor, dar asa stau lucrurile.

R.l.: Cum erau rasplatiti informatorii?
G.N.: Anumiti informatori erau recompensati in bani. Nu cu sume mari o data, 200-300 de lei, poate cativa dolari pentru o delegatie sau o deplasare controlata, monitorizata si impusa de Securitate. Diverse atentii si cadouri de ziua respectivului, cu prilejul casatoriei s.a.m.d. Aceste mici sume se aduna.

R.l.: Le-ati adunat vreodata?
G.N.: Intr-una dintre notele prezentate de CNSAS intr-o verificare cu interes public am insumat, pentru un singur informator, chitante de peste 50.000 lei, valoarea recompenselor in bani, fara sa mai numaram cadourile. Doar banii care au fost decontati, iar asta s-a intins pe o perioada de 20 si ceva de ani. In anii ’60, 200 de lei insemnau aproape un salariu mic, de muncitor, in anii ’80 insemnau mult mai putin, dar adunate, aceste sume au dus aproape la pretul al unei case. Pentru un singur informator, e adevarat, foarte valoros. Deci, iata o alta modalitate cinica de a cheltui banii impotriva cetatenilor, impotriva oamenilor pe care trebuia sa-i protejezi. De altii, nu de ei insisi.

R.l.: Daca am lua un exemplu concret: o persoana cu rude in strainatate, suspectata ca ar vrea sa plece, sa zicem in anii ’70. Pentru un astfel de caz, cati ofiteri erau alocati, cati informatori, ce resurse se foloseau?
G.N.: Nu exista o norma. Depinde de cat de mult se complica acel caz. Sa zicem ca un ofiter primeste o semnalare de la un informator sau din interceptarea corespondentei. Fraze bizare din felicitari, din raspunsuri sau intrebari ale rudelor plecate puteau sa duca la concluzia ca, eventual, cineva e interesat sa plece. Sau, chiar mai straniu si scandalos, exista suspiciunea de plecare la persoane care studiau brusc limbi straine la centrele culturale.

Daca acest lucru de o normalitate ingrozitoare ajungea la cunostinta unui ofiter de Securitate care fie supraveghea obiectivul, fie pe altcineva din anturaj, asta te facea aproape automat suspect de intentii de evaziune, expresia folosita pentru intentia de a pleca ilegal din tara. De cele mai multe ori, urmarirea se prelungea destul de mult, pana cand era limpede ca persoana respectiva nu vroia sa plece din tara si vroia doar sa-l citeasca, sa zicem, pe Dante in original. Aceasta suspiciune de intentii de evaziune intra, dupa mine, in categoria abuzului strident, care frizeaza nu numai paranoia si absurdul, dar aproape cinismul fata de un individ.  

R.l.: Cati dintre acestia credeti ca stiau sau au aflat dupa 1989 ca erau urmariti?
G.N.: Sunt oameni care vin la noi la CNSAS cautand ceva despre bunici. Acte, scrisori, amintiri despre bunicii lor, despre care au din familie informatia ca au trait episoade mai dure in relatia cu autoritatile. si se descopera pe ei ca urmariti drept simpli studenti sau ascultatori ai emisiunilor muzicale de la Europa Libera. Pusti, copii de 16-17 ani care au facut greseala sa scrie o vedere, sa zicem, lui Andrei Voiculescu, care avea o emisiune muzicala. Acest lucru era suficient pentru a fi urmariti. O categorie aparte sunt fostii membri de partid. Am vazut o astfel de reactie la sala de lectura in 2001, cand un membru de partid injura in timp ce-si citea dosarul, fara sa se poata opri, scandalizat.

El venise legat de o poveste despre o deplasare a lui in strainatate si  a ramas siderat cat de urmarit... era el. "Eu am fost un membru de partid cinstit. Chiar am vrut sa devin membru de partid." Nu avusese niciodata senzatia ca fusese urmarit si nu ii venea sa creada. Foarte multi au avut acest soc si aceasta revelatie, ca membri de partid, sa fie urmariti. Se simt tradati si dezamagiti. Nici in ziua de azi n-au inteles de ce.

R.l.: Ce reactii au cand afla ca au dosar de urmarire si cand il citesc?
G.N.: Sunt absolut socati. Nu le vine sa creada. Prima reactie este: "De ce? Cum adica? Era ceva normal, vroiam doar sa ascult muzica". Sunt nenumarate aceste cazuri. Copilasi recrutati pentru a-i supraveghea pe alti elevi, alti pusti, mai punkisti, mai hipioti, mai rockeri. Din aceste lucruri se ajungea la dosare de urmarire. asta era obiectul muncii Securitatii, era finantat de statul roman. Este finantat indirect si acum, deoarece aceasta activitate este bine remunerata la pensie. Statul roman, dupa ce a cheltuit foarte multi bani urmarind pusti, oameni nevinovati, oameni naivi, oameni cu rude afara, la scara de masa, acum plateste si bonusuri, dupa 20 de ani de la caderea regimului comunist.

Este foarte straniu si foarte dureros. Aproape toti oamenii care vin la CNSAS comenteaza acest fapt: "Vasazica pensia mea este cea a unui muritor de foame, ei au fost platiti impotriva noastra, noi ii plateam impotriva noastra prin contributiile noastre la bugetul de stat si acum ii platim la fel pentru ce au facut? E aberant!".

R.l.: Unii titulari de dosar nici nu stiau ca erau urmariti. Cum se explica?  
G.N.: Cei care avusera experiente mai dure, fostii detinuti stiau clar ca sunt urmariti. Cei care nu se prindeau ca sunt urmariti sau carora nici in ziua de azi nu le trece prin cap cat de urmariti au fost sunt cei care nu au avut niciodata un episod mai dur sau mai confuz cu regimul sau cu oamenii lui, din care sa ramana cu senzatia ca au comis o greseala. Isi vedeau de serviciu, nu comiteau gesturi imprudente, nu aveau nici un angajament ideologic periculos pentru Romania, cel mult mai schimbau un banc, sau mai cumparau ceva pe sub mana, sau aveau un prieten in strainatate la care trimiteau o felicitare de Craciun.

Oameni benigni pentru oricine, nu doar pentru regim, care totusi vin aici si vad ca au fost urmariti. Unii au fost suficient de naivi sa plece de la premisa ca au fost foarte buni la locul de munca, in plus erau si membri de partid, nu au facut niciodata un gest de fronda sau, dupa parerea lor, vreun gest suspect si, cu toate astea, au dosare de urmarire foarte convingatoare, cu transcrieri de inregistrari din casa, cu corespondenta interceptata pentru mult timp, cu filaje si asa mai departe.

R.l.: Puteau fi refuzata colaborarea?
G.N.: Spre surprinderea mea foarte placuta, am gasit documente care reflecta cat de bine s-au tinut unii dintre ei. Acest lucru ii facea pe ofiteri sa dea inapoi uneori, chiar de destule ori in anii ’70-’80. Unii au reactionat extraordinar de inteligent. Au spus: "Este obligatie legala, o sa va dau informatii cu numele meu real". Asta insemna, implicit, ca refuzi relatia conspirata. Recrutarea aceea esua.

R.l.: De ce?
G.N.: In momentul in care omul, perspicace fiind sau doar cu o vana etica foarte puternica, refuza sa semneze cu nume conspirativ, era clar ca nu se preta la genul acela de activitate. Daca s-ar fi fortat nota, riscul era foarte mare, putea sa se duca acasa si sa povesteasca. O persoana a semnat un astfel de angajament cu nume conspirativ in anii ’70. Fraza cu care se incheia angajamentul era "in caz contrar, voi suporta rigorile legii". A doua zi a venit la circa de Militie pregatit sa fie arestat, cu pijama, cu haine. Le-a spus ca s-a razgandit si ca e pregatit sa suporte rigorile legii. S-a starnit o furtuna ingrozitoare, pentru ca ofiterul a crezut ca este nebun, nu stia cum sa inteleaga acest gest. Au inchis dosarul de retea, nu l-au mai recrutat, evident, si nici nu l-au inchis.

Puteai sa crezi acea fraza, sa te temi de ea si sa accepti colaborarea, fiind constrans. Acest lucru era de o ticalosie fara margini, pentru ca nu era nici o lege de genul acesta, dar tu nu stiai nici ca nu exista legea, nici ca nu aveau ce urmari sa aplice in mod evident asupra ta. Sau puteai sa ai acest imens curaj si sa spui, simplu, "nu". In acest caz, se putea ca ei sa nu marseze sau, daca aveai ghinionul sa dai peste un ofiter mai insistent, sa faca presiuni sa accepti, prin santaj, intimidare, hartuire, sau sa devii urmarit. Sunt si informatori care au incercat sa-i pacaleasca, n-au vrut sa-i refuze, de teama ca refuzul ar fi putut avea urmari asupra lor sau asupra familiei, dar nici n-au vrut sa coopereze pana la capat si atunci au mimat ca dau informatii.