Interviu cu Mircea Coşea, analist economic: Datornicii la bănci sunt noii defavorizaţi ai lumii moderne

Săptămâna viitoare, Camera Deputaților va da votul final pe un proiect normativ care va influența puternic piața imobiliară. Este vorba de Legea dării în plată, prin care orice consumator care are credit ipotecar sau de nevoi personale garantat cu ipotecă poate da casa băncii în schimbul ștergerii totale a datoriei. Legea a primit două modificări când a fost dezbătută în Comisia juridică. Au fost scoase din lege cre­ditele “Prima Casă” și creditele de peste 250 de mii de euro la momentul contractării lor. Legea se va aplica și celor care au fost deja executați și banca îi urmărea în continuare pentru datoriile rămase.

Profesorul universitar Mircea Coșea explică, în al doilea interviu din seria pe care România liberă o dedică pieței imobiliare, că băncile au acordat prea ușor credite populației și, uneori, chiar cu rea-credință față de clienți, fapt care a dus la atmosfera încordată din prezent.  

Suntem acum într-o situaţie asemănătoare cu cea de dinainte de izbucnirea crizei la noi, în 2008?

Mircea Coșea: Criza de atunci nu s-a încheiat. Ea a avut între timp o perioadă de încetinire a ritmului de distrugere pe care l-am simţit în anii 2007–2009. Economia mondială, cea europeană şi cea românească nu s-au stabilizat după criză pentru că nu s-a lucrat la cauzele crizei, ci doar s-au încercat anumite atenuări ale efectelor.

Care e situaţia concretă în România?

M.C.: Deocamdată destul de încordată. Pe de o parte, apar efectele unei politici de creditare greşite, din urmă cu 10-15 ani. Una de foarte mare facilitate, pe care băncile au acordat-o creditării, în lipsa unei informări corecte a populaţiei şi chiar a bunei-credinţe faţă de clienţi. Băncile au evaluat greşit evoluţia economiei. Au crezut că lucrurile vor merge tot timpul ca la început, că vor exista o capacitate reală de plată a creditelor şi un trend de consum pe imobiliare. Pe fundalul acestei politici, au apărut efectele crizei, dar și victimele crizei, noii defavorizaţi.

Noii defavorizaţi? Ce sunt aceştia?

M.C.: Defavorizaţilor de până acum (cei cu probleme cu handicap, bătrânii etc.) li s-au adăugat alte două-trei categorii: şomerii de 40-50 de ani, ce nu-şi mai găsesc loc de muncă, absolvenţii de liceu fără bacalaureat – masă latentă de şomeri, cei ce au luat credite pentru case şi au fost afectaţi exclusiv de criză. Aceştia sunt noii defavorizaţi şi se află într-o situaţie foarte complicată.

Episodul „Darea în plată” face parte din acest film?

M.C.: Legea dării în plată nu trebuie să fie acţionată economic, este o aberaţie. Nu poţi interveni pe piaţa concurenţială cu legi prin care să iei profitul unui agent economic. Legea poate fi transformată într-un element de ajutorare socială, prin solidaritatea băncilor cu statul, în sprijinirea noilor defavorizaţi. Băncile ar trebui să-i trateze pe cei ce sunt într-o situaţie disperată ca pe nişte victime ale crizei, să le facă o anchetă socială, să determine dacă trebuie ajutaţi neapărat prin renegocierea creditului, prin facilităţi, pentru că nu sunt vinovaţi.

În general, scade nivelul de trai.

M.C.: E vorba despre scăderea capacităţii de economisire. Mâncăm mai ieftin, dăm mai mulţi bani pe alte lucruri, iar oamenii sunt tot mai limitaţi în a lua credite şi a da banii înapoi.  Există calcule conform cărora, din 100 de lei, un român poate economisi 2-5 lei lunar. Restul e pentru supravieţuire. În pofida unor creşteri de venituri şi reduceri de preţuri, puterea de cumpărare scade. Există în România un fenomen petrecut şi-n alte ţări: din veniturile lunare, se reduc cheltuielile de supravieţuire, în primul rând pentru mâncare, dar cresc utilităţile, taxele şi impozi­tele. Se mai adaugă şi o creştere importantă a cheltuielilor la medicamente, ce în România devin tot mai scumpe, dar şi cu şcolarizarea copiilor, ce nu mai este demult gratuită, aşa cum se spune în Constituţie.

Pe acest fundal social, cum e piaţa creditelor din România?

M.C.: Există un trend periculos de creştere a nivelului creditelor neperformante, ceea ce ar presupune două măsuri importante. Una ar fi din partea băncilor, care ar trebui să aibă un regim foarte onest faţă de clienţi, prin contracte din care să elimine clauzele abuzive, printr-o analiză mult mai profundă a solvabilităţii clientului, nu să dea oricum şi în orice fel, aşa cum sunt reclamele pe la televizor.

Este logic un eventual scenariu de contagiune bancară, por­nind de la intrarea creditaţilor din Programul “Prima Casă” în incapacitate de plăţi, în urma creşterii dobânzilor, după o eventuală promulgare a Legii dării în plată în forma actuală?

M.C.: E foarte logic, dar am dubii. Unde ar putea să se nască acea categorie care să suporte toate pierderile? Una interesată în imobiliarul curent, nu în locuinţe. Reprezentanţii clasei mijlocii? În România, clasa mij­locie se pauperizează. Puţini au disponibilităţi financiare importante şi sunt interesaţi de imobiliar ca sursă de venit, nu ca locuinţă. Nu se poate miza decât pe o ipotetică supragarantare, pe care să o dea statul. Dar statul nu are nici el posibilitatea aceasta.

Înseamnă că o asemenea spirală de contagiune ar putea să apară, dar nu prea are cum să se oprească.

M.C.: Ar avea efecte distructive masive, pentru că nu apar factorii de contracarare. Decât dacă intervine statul şi nu văd ca statul să facă aşa ceva, pentru că nici nu poate şi nici n-ar fi corect. Legea dării în plată nu poate fi o lege, nu poate fi nimic altceva decât un act de natură socială, liber consimţit de bănci, în solidaritatea lor cu o categorie bine definită de victime ale crizei. Altfel, daunele vor fi foar­te mari. Legea este cu dedicaţie. Părţile în conflict acum nu pot ajunge la un rezultat.

La proiectul Legii dării în plată există alternativa legii insolvenţei persoanelor fizice. Cât de potrivită e aceasta?

M.C.: Statul, adică legiuitorul, ar trebui să avanseze cu anumite legi, cum e legea insolvabilităţii personale sau altele care să li­miteze daunele colaterale create de un individ sau de o societate ce nu mai poate să funcţioneze. Blocajul pe care-l face în plăţi o societate ce dă faliment sau un cetăţean care nu plăteşte întreţinerea ori rata la bancă are consecinţe ce merg până la ansamblul economiei. După părerea mea, una dintre cele mai periculoase pieţe în dezvoltarea viitoare este piaţa bancară din România, pe partea de relaţii cu clientul.

De ce anume?

M.C.:Pentru că mai există două elemente: băncile din România sunt într-o relaţie foarte strânsă cu Guvernul, care e un client cinstit, stabil, ce dă banii la timp, ­deci banca are interesul să lucreze cu el, nu cu economia reală. Pe de altă parte, este vorba despre problema capitalului naţional. Nu e o chestiune de naţionalism, ci una reală. Băncile din România fiind aproape 99% neromâneşti, orice analiză am face va duce la concluzia că o parte din profit este transferat spre băncile-mamă. Mai ales în condiţiile în care există o jenă pe piaţa financiară europeană.

Legea insolvenţei persoanelor fizice e o soluţie alternativă?

M.C.: Ideea este salutară în anumite momente, ar trebui să ­existe. Instituţional, în România e foarte greu, nu există capacitatea de a evalua corect persoanele abilitate. Se creează instituţii intermediare, care cer resurse suplimentare. Nici nu convine unor oameni de afaceri, ce jonglează cu insolvabilitatea. Nu cred că se va pune în practică foarte rapid, dar un astfel de instrument ar trebui să existe. Toţi şi-au bifat în agendă subiectul, dar nu cred că se va concretiza nici după anul acesta.

Nici economia noastră nu ajută la crearea unei alternative investiţionale. Întreaga structură a economiei româneşti, de la agricultură până la sistemul bancar, creează valoare adăugată mică, pentru că e o structură industrială manufacturieră, învechită şi primară. Noi manufacturăm, nu avem cercetare, dezvoltare, marketing. Băncile lucrează cu statul, nu cu economia, ce nu oferă posibilităţi de creare a instrumentului creditului pentru dezvoltare, iar atunci valoarea adăugată este mică, sub media europeană.

Cât reprezintă capitalul naţional?

M.C.: Foarte puţin în această structură. Fapt care duce inevitabil la transferul unei părţi din plusvaloare şi capitalizarea ei în alte ţări. Într-o piaţă liberă, dacă n-ai forţa internă, cel ce vine pe piaţa ta îşi urmează interesul, prin preluarea unei părţi din profit. Nu poţi să pui jandarmul la uşă, să nu plece investitorul cu profitul.

Economic, cum e acest moment pentru România?

M.C.: Ne aflăm într-un moment periculos. Consumul, nu exportul, e acum motor de creştere economică. Dar el nu poate fi motor de creştere dacă n-ai o ofertă internă. Aceasta ţine de capacitatea de export. A crescut consumul, pe baza unor creşteri de venituri, mai ales în sectorul agro­alimentar, în lipsa producţiei interne. Astfel, pierdem valoare adăugată din importuri mai mari decât exporturile. Lucrul cel mai grav în câteva luni va fi că, prin importuri, vom aduce în ţară deflaţie. Adică inflaţie sub zero, ce dă impresia unui lucru foarte bun: scad preţurile. Efectul în timp e însă foarte grav: producătorul nu-şi poate relua producţia.

Care e efectul macroeconomic?

M.C.: Neavând creştere in­dustrială, ca urmare a lipsei de comenzi, exporturile scad. Dereglăm aşa balanţa de plăţi sau soldul curent, ceea ce este în viitor un lucru periculos în stabilitatea macroeconomică. Societăţile din România nu pot să facă credit pentru dezvoltare. N-au pentru cine şi nu au nici expunerea necesară. Încă nu dăm înapoi, stagnăm. Ceea ce e mai rău decât datul înapoi, pentru că acesta creează posibilitatea unui salt înainte. Stagnarea asta, băltirea asta nu e bună.   

CV

Mircea Coşea este profesor universitar, titularul disciplinelor Economia integrării europene, Economie politică, Politici economice europene şi Diplomaţie economică europeană de la ASE. Este membru fondator al Institutului Român pentru Liberă Iniţiativă, al Societăţii Române de Economie şi membru asociat al Clubului de la Roma din anul 1993. Autor de cărţi, manuale, materiale didactice şi comunicări la congrese internaţionale.