Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a emis în data de 30.04.2014 decizia în cauza C-26/13 (Kásler c. OTP) privind clauzele abuzive prevăzute într-un contract de credit încheiat între doi clienţi şi o bancă maghiară. Decizia, care urmărea să dezlege și să limpezească aspectele ce au făcut obiectul sesizării, a reușit să mai pună niște gaz pe foc în materia suficient de controversată a clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate cu consumatorii, iscând interpretări departe de a fi unitare.
Hotărârea mult disputată a fost pronunțată în contextul existenței unui litigiu aflat pe rolul instanțelor maghiare cu privire la un împrumut acordat de bancă în moneda națională (forinţi), a cărui evidenţă s-a ţinut în valută (franci elvețieni – CHF) la cursul de cumpărare practicat de bancă, conform convenţiei încheiate de părţi. Împrumutul a fost nominalizat în CHF pentru a permite consumatorului să beneficieze de o dobândă mai mică decât cea calculată în raport de moneda națională.
Concret, prin convenția de credit încheiată în 2008, domnul Kásler și doamna Káslerné Rábai au contractat un credit în forinți maghiari, care a fost utilizat exclusiv în moneda națională. Totodată, s-a stabilit contractual ca ratele lunare să fie plătite tot în forinţi, calculate însă în funcție de cursul de vânzare practicat de bancă pentru CHF, în ziua anterioară scadenței fiecărei rate si nu la cursul de vânzare la care a fost evidențiat creditul la momentul tragerii.
Curtea, pronunțându-se asupra chestiunilor supuse atenției, a stabilit că diferenţa de curs nu face parte din preţ şi, prin urmare, instanţele naţionale pot constata, verifica în concret dacă această clauză este sau nu abuzivă, raportat, bineînţeles, la condițiile concrete din contract.
CJUE nu a soluționat respectiva speță și nici nu a statuat cu privire la caracterul clauzei însăși, ci a oferit o interpretare a Directivei 93/13/CEE în ceea ce privește verificarea, de către instanțele naționale, a caracterului explicit și inteligibil al clauzelor cu privire la prestarea de către bancă a serviciului de schimb valutar (diferența dintre cursul de cumpărare – mai mic, respectiv cel de vânzare – mai mare).
Pentru a înțelege la ce anume s-a referit Curtea în Decizia pronunțată în data de 30 aprilie, respectiv modul în care afectează această soluție soarta contractelor de credit pe piața internă, este necesar să se evite din start o gravă, însă posibilă confuzie, între situația din speța adusă în fața CJUE, pe de o parte, și o categorie de credite de pe piața internă românească – în cazul cărora, atât tragerea, cât și rambursarea se face în aceeași valută (fie euro, dolari, franci elvețieni etc.), pe de altă parte. Astfel, spre deosebire de cauza Kásler c. băncii, în cazul majorității creditelor contractate de consumatorii români în valută, banca împrumută suma efectiv în CHF (ori euro etc.), iar consumatorul își asumă obligația de a plăti ratele în aceeași monedă.
Întrebările la care s-a răspuns prin Decizia CJUE au avut în vedere dispozițiile Codului civil maghiar (art. 231), care interzic efectuarea plăților pe teritoriul Ungariei într-o altă valută decât cea „în circulație de la locul și momentul plății” (forinții) și, prin urmare, soluția dispusă nu poate fi extrapolată decât situațiilor identice, anume atunci când atât utilizarea cât și rambursarea creditului se face în moneda națională, iar banca introduce, într-o manieră mai mult sau mai puțin explicită, un curs de cumpărare-vânzare a valutei în care se nominalizează împrumutul.
Într-o altă ordine de idei, problema care s-a avut în vedere la soluționarea sesizării preliminare a fost dacă banca este îndreptățită să țină evidența unui credit la contravaloarea cursului practicat pentru cumpărarea valutei în care a fost acordat creditul, dar să încaseze ratele (restituirea) la o contravaloare a cursului practicat pentru vânzarea respectivei valute și, dacă această posibilitate este acoperită/acordată în baza consimțământului neechivoc al consumatorului, și a unei clauze clare și inteligibile, care ar justifica suportarea serviciului de conversiune monetară (diferența dintre cursul de cumpărare și cel de vânzare) de către consumatorul împrumutat.
Esențial de luat aminte este că, deși stufoasă, hotărârea CJUE nu face referire la diferența dintre cursul valutei de la data contractării creditului și cel de la momentul plății fiecărei rate (rambursării), cum susțin în mod total eronat unele voci, ci hotărârea vizează cel mult raportul dintre cursurile de cumpărare-vânzare, însă ambele în raport de data concretă a scadenței ratelor.
Intervenția instanțelor în contractele încheiate între bănci și consumatori are la bază ideea de echilibrare a prestațiilor. Nu poate fi concepută o dezechilibrare majoră a balanței în sens invers, în dezavantajul băncii, prin „înghețarea” creditului la cursul valutar de la momentul istoric al tragerii (contractării) împrumutului, dar cu menținerea dobânzii la un procent raportat la francii elvețieni – care este, de altfel, mult mai mic decât procentul dobânzii pentru creditele acordate în moneda națională.
O astfel de interpretare a efectelor pe care le va produce Decizia din 30.04.2014, în sensul că singura soluție echitabilă și legală ar fi să se folosească cursul de la momentul angajării împrumutului, iar dobânda să rămână cea practicată pentru valuta în care a fost nominalizat creditul, este mai mult decât eronată, fiind lipsită de orice logică juridică și economică. Contractul de credit s-ar transforma în donație, instituția de credit neprimind de la consumator nici măcar echivalentul real al sumei împrumutate.
Stan Tîrnoveanu este Partener Senior Zamfirescu Racoți&Partners
