Piaţa asigurărilor este încremenită în proiect, din cauza creşterii nesustenabile a economiei şi a lipsei de perspectivă a asiguratului de rând.
Subpiaţa asigurărilor multianuale de viaţă este departe de ceea ce prefigurau consultanţii în asigurări spre finalul anilor ’90 că se va întâmpla. Atunci se prefigurau o creştere economică constantă, sustenabilă a economiei şi un avans consistent al poliţelor.
Cifrele de afaceri în joc rulate în business plan-uri erau ameţitoare. Orice broker ce se respecta era antrenat de firmele de consultanţă să facă apostolat civilizator în asigurări. Dar suişurile şi coborâşurile ultimilor 15 ani au spulberat orice iluzie: când omul simplu nu are o perspectivă pe termen lung asupra propriului venit cert, nu-şi face o poliţă de viaţă pe 25 sau 30 de ani, nici una anuală, de non-viaţă.
E simptomatic pentru România să observăm ce se întâmplă pe subpiaţa asigurărilor obligatorii de locuinţe. Legea nr. 260/2008 pentru asigurarea obligatorie a locuinţei a avut nevoie de doi ani de prefaceri ca să intre în vigoare şi, a explicat „României libere“ analistul în asigurări Constantin Năstase, a mai fost ulterior modificată. „Aceasta stipulează că nu poţi să-ţi faci o asigurare facultativă de locuinţe decât dacă înainte ţi-ai făcut una obligatorie. Faţă de riscurile minimale, asigurate prin poliţa obligatorie, poţi să-ţi faci o alta facultativă, cu care să-ţi completezi aria de riscuri acoperite“, a precizat Constantin Năstase.
Primul maxim local al poliţei obligatorii pentru locuinţe s-a înregistrat la un an de la debutul ei, în septembrie-octombrie 2011, când numărul poliţelor obligatorii de locuinţe a ajuns la aproape 850.000, apoi a început să scadă. În septembrie 2012, revenise la zero. La orizontul lui 1 ianuarie 2014, urcase iar la peste 700.000. Creşterea a continuat până în septembrie 2014, când a ajuns la 1,6 milioane de poliţe. În 2015 a scăzut până la 1,475, apoi a crescut iar la 1,6 milioane. Cam acolo este acum.
Nu există instituţionalizare
Riscurile acoperite de poliţa obligatorie: incendiu, trăsnet, explozie şi căderi de corpuri pe locuinţe. Complementar, riscurile acoperite de poliţa extinsă, facultativă sunt: cutremur, ploaie torenţială, viitură, greutatea stratului de zăpadă, avalanşă, apă de conductă şi refularea ei, distrugeri provocate de animale, furtul bunurilor şi elementelor constructive, avariile la centralele termice, alunecări şi prăbuşiri de terenuri.
Legiuitorul a dat un act normativ, dar, ca şi la Legea insolvenţei persoanelor fizice, nu există instituţionalizare: lipseşte un mecanism de obligare a proprietarilor de case şi apartamente să-şi facă asigurarea obligatorie, a declarat Constantin Năstase. „Legea există, proprietarii sunt obligaţi să încheie poliţele, legea prevede sancţiuni şi amenzi, dar nu are cine să le aplice. Ar trebui o instituţie care să aibă evidenţa locuinţelor asigurate şi neasigurate, să controleze. Înainte de 1989, se reţinea asigurarea o dată cu impozitul la stat. Ar fi o soluţie: te duci să plăteşti impozitul, dar trebuie să şi prezinţi poliţa aceasta, altfel nu poţi plăti impozitul“, crede analistul în asigurări.
Avem o piaţă încremenită în proiect, subliniază Constantin Năstase. „Sunt 8,2 milioane de locuinţe asigurabile, dintre care în februarie anul acesta aveau asigurare obligatorie aproximativ 1,6 milioane. Mai sunt încă 2,2 milioane de poliţe facultative, iar restul locuinţelor sunt neasigurate“, a precizat, pentru „România liberă“, Constantin Năstase.
Analistul atrage atenţia că la poliţa obligatorie comisionul brokerilor este aşa de mic, că aceştia nu şi-ar scoate nici benzina consumată „ca să asigure locuinţele din rural, unde omori maşina pe toate dealurile ca să faci o poliţă“. Cel mai bine, fiecare cu peste 2.000 de poliţe (dar foarte prost), stau în prezent judeţele Ilfov, Prahova, Suceava şi Timiş, conform statisticilor. În mediul rural, foarte multe locuinţe nu pot fi asigurate pentru că sunt pe albia majoră a râurilor. Casele de aici sunt din materiale fragile, cum e chirpiciul.
Transilvania și Muntenia, fruntașe
Poliţa obligatorie de locuinţe are două versiuni: suma asigurată 10.000 de euro – prima anuală 10 euro, la locuinţe tip A („cărămidă nearsă sau orice material nesupus unui tratament termic ori chimic“, conform L 260/2008); suma asigurată 20.000 de euro – prima 20 de euro, pentru locuinţe tip B (din „cărămidă, beton armat sau orice material rezultat în urma unui tratament termic sau chimic“). Aşadar, prima de asigurare e foarte mică: 0,01% din valoarea sumei asigurate. Teoretic, oricine poate să-şi facă această poliţă obligatorie, chiar dacă ea nu e acoperitoare.
Constantin Năstase arată că, din cauza acestei situaţii, 12 asigurători au constituit o companie comună, PAID (Pool-ul de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale), care să ofere aceste poliţe şi care este pe pierderi. „Legea 260/2008 e nerentabilă pentru asigurători şi brokeri. Nu se poate controla cine e şi cine nu e asigurat. Nu există un organism care să îi penalizeze pe cei ce nu şi-au făcut asigurarea“, a sintetizat pentru „România liberă“ Năstase. În mod repetat, membrii PAID au atras atenţia că, în cazul unui cutremur (singurul eveniment ce poate obliga asigurătorii să plătească simultan foarte multe riscuri asigurate produse), nu au volumul de bani necesar efectuării plăţilor.
Cele mai multe poliţe obligatorii de locuinţe sunt în regiunile Bucureşti (19%), Transilvania (19%) şi Muntenia (18%). Mari disparităţi sunt între rural şi urban. Cel mai asigurat e Bucureştiul, cu aproape 350.000 de poliţe. Urmează urbanul din Timiş, Constanţa şi Prahova, cu peste 5.000 de poliţe, relevă statisticile PAID.
În asigurări, principiul e că asigurătorul ia multe prime mici de asigurare, raportat la suma asigurată, adunând bani ce sunt investiţi, obţinând profit. O parte se foloseşte la noi investiţii. Alta ajunge la asigurările de viaţă. Alta se duce la evenimentele asigurate produse şi alta la regiile şi salariile firmei. Dacă prima de asigurare e mică, brokerii, specializaţi în vânzări, nu iau în vânzare poliţa, pentru că şi comisionul e mic şi nu se adună destui bani pentru cheltuielile necesare.
Acest text a apărut în suplimentul Rl Imobiliare.
