Legea insolvenţei persoanelor fizice, iniţiată anul trecut de senatorul PSD Ana Birchall, a fost amânată de la intrarea în vigoare de Cabinetul Cioloş pentru un an, până în luna decembrie a anului acesta. Motivaţiile sunt de management instituţional. Legislativul trecuse cu brio acest proiect de lege, dar fără a stabili prin norme cum anume se aplică el instituţional. Este exact aceeaşi problemă ca şi în cazul pilonului asigurărilor obligatorii de locuinţe, pe care o vom trata în pagina următoare.
În perioada interbelică, în România au funcţionat aşa-numitele tribunale ale datornicilor, unde magistraţi specializaţi stabileau cum se procedează legal cu cei care ajungeau în imposibilitatea să-şi plătească datoriile, a explicat „României libere“ profesorul universitar Mircea Coşea, care este titularul Catedrei de Economie Politică de la Academia de Studii Ecomonice (ASE).
Ceva asemănător ar trebui făcut acum. De curând, Guvernul a propus Parlamentului să se înfiinţeze 42 de instituţii judeţene specializate în judecarea falimentelor persoanelor fizice, conform acestei legi. Paradoxal, chiar iniţiatorul Ana Birchall consideră că Executivul a greşit amânând aplicarea legii falimentului personal cu un an.
Pe de altă parte, această lege a falimentului personal şi Legea dării în plată intră în coliziune evidentă: nu se poate să funcţioneze concomitent amândouă. „Ce s-ar întâmpla dacă, după Legea dării în plată, ar apărea o lege a falimentului personal? Ce facem? Sunt ca doi oameni care încearcă să stea pe acelaşi scaun şi nu reuşesc“, a spus „României libere“ analistul imobiliar Ion Cătuţoiu.
Toţi interlocutorii chestionaţi de „România liberă“ au acum, de fapt, cam acelaşi punct de vedere: agreează, într-un fel sau altul, Legea insolvenţei persoanelor fizice, decât să vadă promulgată Legea dării în plată, ai cărei iniţiatori au reuşit într-un timp-record să întoarcă pe toată lumea contra lor.
Tuturor li se pare o pastilă mai puţin amară
Categoric, Legea falimentului personal este o chestiune mult mai raţională, a spus „României libere“ analistul financiar Ion Radu Zilişteanu. „Are nişte mecanisme, ca lege, cu care nu te mai joci. Nu mai poţi să cheltui banii cum îţi dă ţie prin cap. Băncile au fost foarte mult timp împotriva ei, pentru că genera pierderi. Însuşi FMI a atenţionat asupra chestiunii acesteia, însă acum, cu spectrul dării în plată foarte aproape, pare să fie acceptată. Tuturor li se pare o pastilă mai puţin amară. Băncile preferă Legea insolvenţei personale, care are mecanisme mult mai limitative la orice fel de abuzuri“, a explicat Zilişteanu.
Şi analistul economic Mircea Coşea are o poziţie asemănătoare, arătând că ideea este salutară în anumite momente şi ar trebui să existe, însă instituţional în România este foarte greu de a se concretiza, pentru că nu există capacitatea de a evalua corect persoanele abilitate. „Se creează nişte instituţii intermediare, care cer resurse suplimentare, şi nici nu convine unor anumite categorii de oameni de afaceri, care jonglează cu insolvabilitatea la nivelul firmei, în aşa fel încât nu se realizează. Nu cred că se va pune în practică foarte rapid, dar un astfel de instrument ar trebui să existe. Toţi şi-au bifat în agendă subiectul, dar nu cred că se va concretiza nici măcar după anul acesta“, a subliniat pentru „România liberă“ Coşea.
Mircea Coşea atrage atenţia că este foarte probabil ca instituţiile legate de falimentul personal să fie populate cu sinecurişti aranjaţi politic în funcţii, unde fiecare va căuta pe cineva care să-l ajute să obţină mai multă clemenţă.
Directiva 2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale a intrat în vigoare în urmă cu câteva zile. Ministerul Afacerilor Externe, citat de Ziare.com, explică faptul că „reglementarea prin lege a dreptului debitorului dintr-un contract de credit de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului imobil ipotecat, pentru stingerea integrală a creanţei şi a accesoriilor sale, nu reprezintă o transpunere a textului Directivei 2014/17/UE“ şi de modificare a altor două directive, 2008/48/CE şi 2013/36/UE, dar şi a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010, ci, „eventual, o măsură aflată în marja naţională de acţiune a statelor membre, dacă intenţia de legiferare vizează o protecţie mai ridicată a consumatorului“.
Sprijinirea unei categorii de defavorizaţi
Dincolo de limbajul tipic diplomaţilor, MAE spune, pe scurt, astfel: directiva europeană privind darea în plată se referă la una, iar proiectul Legii dării în plată din România la alta. Analistul economic Sorin Dinu a explicat „României libere“, de exemplu, că directiva europeană „dă un termen care se referă la creditele noi: se aplică după data de 21 martie 2016. Toate contractele de credit încheiate după această dată, teoretic, pot să aibă şi această opţiune, de dare în plată“. Dar nu şi cele dinainte de 21 martie a.c. Cum se observă, de la o vreme, una dintre găselniţele legiuitorilor români, indiferent despre ce fel de legiuitori vorbim, este retroactivitatea.
Mircea Coşea merge mai departe, explicând că directiva europeană privind darea în plată este destul de depărtată de sensul legii româneşti a dării în plată. „Acolo (n.n. – în Directiva 2014/17/UE) există o singură frază care cu bunăvoinţă ar putea să fie pusă la baza legii senatorului Zamfir. Dar esenţa directivei europene o constituie sprijinirea unei categorii de defavorizaţi şi preluarea în mod echitabil, dacă se poate, a riscului, prin legea părţilor, adică prin contract, într-o situaţie specială care este criza“, a spus profesorul de economie „României libere“.
Acest text a apărut în suplimentul Rl Imobiliare, publicat în 30 martie 2016.
