Ani de zile numele lui Alexandru Arşinel, alături de cel al Stelei Popescu, era sinonim cu ideea de divertisment în România. De 13 ani el se asociază şi cu Teatrul de Revistă „Constantin Tănase", al cărui director este. Acum, la 21 de ani din decembrie 1989, Alexandru Arşinel ne povesteşte cum a trăit acele zile ale Revoluţiei române.

Cum vedeţi teatrul de revistă acum, după 21 de ani de transformări profunde în mentalul publicului român?
Alexandru Arşinel: Este un gen care dăinuie de foarte mulţi ani şi care face parte din spiritul poporului român. Este o inovaţie a unui mare actor român care a preluat de la predecesorii lui acest gen apărut în mişcarea populară, în iarmaroace, târguri, în primele manifestări şi încercări de scriere şi mă refer aici la pionierii acestui gen dacă l-aş numi doar pe marele Matei Millo, un gen care nu suportă mari schimbări de-a lungul timpului. Este un gen care într-un fel sau altul reflectă o anumită stare social-politică a unei naţiuni. De aceea se şi numeşte revistă, pentru că sunt reflectate evenimente social-politice la un moment dat, ca într-o revistă, într-un ziar şi are ca o preocupare permanentă reflectarea unor fapte criticabile, satirizabile în ideea de a îndrepta câte ceva, de a aduce în prim-planul activităţii noastre tarele societăţii în care ne mişcăm.

Acum putem critica tot, dar ce se putea face la Revistă în perioada ceauşistă?
A.A.: După părerea mea, contribuţia Teatrului de revistă la o anumită atitudine faţă de situaţia de atunci a fost mai puternică şi mai determinantă decât în orice altă epocă şi, tocmai pentru că a fost constrâns din foarte multe părţi, teatrul a găsit acea soluţie: prin curaj, prin scrierea specială a textelor, şi l-aş aminti pe Mihai Maximilian, care reuşea să strecoare în textele lui anumite nuanţe de revoltă, de nesupunere. Teatrul a avut în acel timp poate cel mai important rol în a menţine măcar o undă de optimism în mintea şi sufletul românilor.

Credeţi că tinerii născuţi după '89 mai sunt interesaţi de acele vremuri?
A.A.: Poate că nu am făcut suficient de mult ca să îi facem să înţeleagă nu numai ce a însemnat revoluţia, dar mai ales ce au însemnat cei aproape 50 de ani de comunism. Ei aud poveşti, întâmplări, dar s-au trezit într-o societate în care li se oferă toate posibilităţile: şi să ajungă şi să nu ajungă. Sunt contrariaţi şi surprinşi de modul în care se derulează viaţa noastră, vizavi de afirmaţiile noastre „ce rău era înainte" şi nu înţeleg cât de bine este acum. Sigur că sunt multe lucruri pozitive, dar din nefericire, în spatele marilor realizări de după revoluţie totdeauna se ascunde intervenţia politicului, intervenţia unor interese bine dirijate. Şi atunci, ei nu mai fac diferenţa între cum era înainte şi cum este acum. E un tineret, cred eu, bulversat.

Ce aţi simţit când aţi auzit prima dată de evenimentele de la Timişoara, de pe 16-17 de cembrie 1989?
A.A.: Am auzit de Timişoara, în timpul unui spectacol la Polivalentă. Pe scenă a apărut un militar şi a anunţat că toţi militarii din sală trebuie să se prezinte de urgenţă la unităţile de care aparţineau. Şi în clipa aceea au început întrebările, întrebări care, într-un fel sau altul, îşi aveau un răspuns în ceea ce se întâmplase deja în alte ţări din jurul nostru. De fapt, toţi aşteptam să se întâmple ceva. M-am dus acasă şi după mult timp am ascultat Europa Liberă. Şi am auzit primele imprimări de la Timişoara în care se auzea „Nu trageţi!" şi se anunţau primii morţi. Atunci mi-am zis că dacă acolo au murit oameni, cu siguranţă se va schimba ceva în ţară. Apoi, mi-am zis că dacă se va ţine mitingul din 21 decembrie sigur cade Ceauşescu. Vorbesc foarte rar despre momentul revoluţiei pentru că sunt lucruri de demult, dar le am foarte clar în minte pentru că le-am trăit şi ele nu se pot uita. Imediat după căderea lui Ceauşescu am ieşit pe strada unde locuiam şi m-am întâlnit cu un individ de la o ambasadă care s-a îndreptat către mine spunând „Este prima dată când văd români zâmbind pe stradă". O replică pe care nu o voi uita niciodată.
Sigur că ne-am agăţat cu toţii de acele evenimente, speram într-o lume mai bună. Apoi s-au derulat în viaţa noastră evenimente care ne-au şocat, ne-au pus în faţa unor situaţii cu totul inedite, în faţa unor obstacole pe care nu le ştiam şi nu ni se explica cum să le depăşim. A apărut în faţa noastră acest rău necesar care este banca, fără să ni se explice în ce măsură ne putem apropia de ea. Eram o naţiune, un popor nepregătit să facem faţă acestui impact imens pe care poate să-l aibă trecerea de la un sistem la altul la modul cel mai brutal. Am aplicat o politică a distrugerii, a împrăştierii bunurilor pe care deja le acumulasem, le aveam, care puteau fi folosite. Au apărut samsarii, mână în mână cu politicienii, care au distrus întreprinderi, uzine, vândute la fier vechi sau cumpărate pe te miri ce. Un proces de vandalizare a ţării, în care unii s-au îmbogăţit şi alţii au rămas săraci, chiar mai săraci decât erau înainte.