„Căline, schimbă lamele că s-au tocit şi pune-ţi o haină mai groasă pentru că vine iarna". Acesta a fost mesajul codat pe care poetul Florin Iaru i l-a transmis prietenului său Călin Angelescu pe 25 decembrie. Ras şi pudrat ca să îşi ascundă vânătăile de la loviturile pe care le-a primit în închisoare, poetul Florin Iaru a încercat să fugă din ţară pentru a nu fi prins de comunişti.

În decembrie 1989 lucrurile încep să se precipite...

Sentimentul de zădărnicie poate să pună presiune pe structura sufletească a unui om, dar aceasta cedează la un moment dat dacă primeşte un bobârnac.

În jurul nostru cădeau ca popicele toate sistemele comuniste: Polonia, Ungaria, Germania. Chiar am avut o păţanie interesantă : Eram cam cu chef pentru că mă duceam la o aniversare şi mă întâlnesc cu un poliţist, mă înfig în el şi îi zic: Ce mai face tovarăşul Honicker? Aşa cum îi spunea Ceauşescu liderului comunist Erich Honecker din Germania tocmai fusese înlăturat de la putere. Domn'e du-te acasă şi lasă-mă în pace! mi-a spus poliţistul. M-am dus mai departe.

Sentimentul era că la noi nu se va întâmpla niciodată nimic. Totuşi, în decembrie 1989 au sosit nişte prieteni din Iaşi, Casian Maria Spiridon şi Panaite C. Mazilu. Am ieşit în curte şi am vorbit numai între şase ochi. Ei mi-au spus aşa: Florine tu ia legătură cu jurnalistul cutare de la Ambasada Sovietică pentru că la noi se va întâmpla ceva. Cum să iau legătura cu acest jurnalist? Cum să mă apropii de Ambasada Sovietică? Era un soi de disperare.

Pe 14 decembrie, băieţii din Iaşi au încercat să facă o demonstraţie în Iaşi. Numai că, ca peste tot în România, când organizai ceva, totul era ştiut. În miezul grupării erau întotdeauna şi turnători. Nici nu au apucat să ajungă în staţia de tramvai că i-au înşfăcat pe toţi şi i-au băgat într-o dubă. Din acea clipă nu am mai ştiut nimic despre ei. Ei au fost primii revoluţionari.

V-au spus ce plan aveau?

Nu, nu era clar ce urmau să facă, dar mi-au spus că fiu atent ca să alertez ziariştii sovietici. Legenda spunea că jurnalistul ăla sovietic, al cărui nume l-am uitat, ar fi fost de fapt spion sovietic cu transmitere imediată către Kremlin. În comunism nu ai niciodată o ştire sigură, ai numai zvonuri şi zvonurile erau mai adevărate decât realitatea. Asta era situaţia. Pe 17 decembrie, cam pe la ora cinci, eu şi bunul meu prieten Călin Angelescu care lucra cu mine la editura Cartea Românească, dar ca şi călător, stăteam acasă şi ne uitam la televizor. Nu, nu ne uitam la televizor că nu aveam. Pusese nişte muzică la magnetofon. Ţârrr telefonul. Alt poet: Paul Vinicius. Zice: Florin a început! Şi zdrang telefonul.

La ce v-aţi gândit în acel moment?

Băi, ăsta s-a îmbătat! Am pus mâna pe telefon. Alo, Paul? Ce mama dracului a început? La Timişoara. Zdrang. Mă, ce a început la Timişoara?! Am dat drumul la Europa liberă... linişte. Am întrebat în dreapta şi-n stânga...linişte. Dau un telefon la Timişoara la un bun prieten. Ţârr. Ce e acolo? Ce se aude? S-a întâmplat ceva acolo la voi? Nu. Zdrang telefonul. Am ieşit din casă şi am început să mergem pe la prieteni. De la unul un zvon, de la altul un zvon... am aflat că la Timişoara lumea a ieşit în stradă. Am aflat acest lucru în jurul orei cinci după-amiaza, era deja întuneric afară că era luna decembrie. Imediat, am început să ne căutăm prietenii: am fost la Ion Bogdan Lefter i-am dat un telefon lui Carmen Francesca Banciu, Magdei Cârneci, lui Stelian Tănase. La mine venise în gazdă un coleg din Timişoara, Petru Ilieşu, care încerca să plece din ţară.

Eram un mic grup şi ne-am strâns luni la mine. Soţia mea şi copilul erau plecaţi din Bucureşti. Ne-am strâns la mine şi am încercat să punem la cale un plan. Deja la Europa liberă începuseră să apară primele cuvinte, dar noi eram furioşi. Ziceam: Zi-le mă p'alea adevărate! Nu mai spune că se pare...! Cum se pare?! A fost! De altfel, marţi am aflat de 65.000 de morţi în Timişoara. Pe urmă am stat şi m-am gândit: 65.000 de morţi e o treime din oraş, ar trebui să fie nişte munţi de cadavre. Nu mi-am pus problema. Dorinţa mea era atât de mare ca cineva să se revolte şi pentru mine încât puteam să înghit şi asta. Dacă dădeai telefon la Timişoara în cinci locuri, fiecare văzuse un camion, deci aveam cinci camioane, fiecare văzuse grupuri de oameni în stradă şi confruntări armate, dar fiecare văzuse din alt unghi.

Eram la mine şi am făcut un ceai de iasomie d'ăla chinezesc, am pus la toată lumea. Nu aveam ce să le dau altceva. Am hotărăt aşa: Trebuie să ieşim şi noi, dar hai să nu fim proşti pentru că dacă ieşim singuri, ne înşfacă din prima clipă şi am dispărut de pe faţa pământului. În Bucureşti în perioada aia erau aşa-numitele patrule formate dintr-un tip de la Gărzile Patriotice, un tip de la Miliţie şi încă un tip cred că de la Securitate, care se plimbau pe străzi. Dacă vedeau că se strâng două-trei persoane la un colţ veneau şi le răspândeau. Dacă te opreai cu doi-trei prieteni să vorbeşti pe stradă, te împrăştiau imediat. Unul dintre ei era cu arma la umăr. Şi atunci am zis: Dacă ieşim trei-patru-cinci oameni, te umflă ca pe cafea. Hai să vedem dacă apare vreun grup.