Ce-i obliga să facă asta?

Faţă de noi, amărâţii, ei aveau nişte privilegii, pe care nu vroiau să şi le piardă. Şi se temeau depedeapsă. Dacă noi câştigam, se temeau că am fi aplicat şi noi aceleaşi metode. Eu atât aş fi vrut: să-şi ceară iertare pentru ticăloşia lor. Aşa, îi bate Dumnezeu. Dar în orele acelea în care stăteaţi singur în camera aceea în care eraţi dus pentru acnhetă, la ce vă gândeaţi? Da, a fost prima şi ultima oară când m-am gândit la asta. Am avut sentimentul că, uite, din păcate, ce omdistrug ăştia. Am simţit că ţara asta mă mărita, că am ceva de făcut pentru ţara asta. A fost singura dată când am avut o părere probabil exagerată despre mine. Uite ce om fărâmă ei, ce om vor să distrugă ei. Şi mă întrebam: cum nu realizează? Dar ei de fapt erau nişte nimeni, ăsta-i adevărul.

Credeţi că aşa se şi simţeau?

Nu, între mine şi ei, ei erau cei timoraţi, nu eu. Pentru că eu ştiam ce vreau. Eu eram absolut liber. Ei nu erau liberi, erau la ordinele stăpânirii. Eu credeam că de bătut, de schingiuit, de torturat, vine altcineva, un caraliu. Nu. Tot ei erau. Erau ofiţeri superior, maiori, căpitani, colonei, şi ei băteau. Şi gândeşte-te că noi doi discutăm civilizat, normal şi la un moment dat iei bastonul să mă baţi. Îţi dai seama că sentiment avea el? Că stăteam de vorbă normal şi apoi începea să mă ciomăgească.

Aşa că, prima oară când mi-a spus să mă urc pe scaun nu înţelegeam de ce să mă urc pe scaun. Zic: de ce să mă urc pe scaun? Şi m-am urcat. El zice: Nuuuu! În genunchi pe scaun. M-am pus în genunchi pe scaun, ca să mă poată bate la tălpi, ca să nu rămână urme. Sau aveau o masă din aia mare, mă puneau acolo şi începeau să mă toace cum baţi grâul pe arie. Dădeau cu bastonul, cu pumnii, cu tot ce aveau la îndemână. Mi-au trecut cu timpul toate vânătăile. Eu am acum un sentiment de nesfârşită compasiune pentru ei, nu aş vrea să fiu în pielea celui care bate. Ei s-au traumatizat psihic mai mult decât mine. Nici măcar nu ţipam.

Nu îi întărâta asta?

Ba da. Dar dădeau până oboseau. Când oboseau se opreau că nu erau învăţaţi cu munca asta. Apoi, erau încercam să dialogăm. Că noi prinsesem o posibilitate de a anunţa cumva nişte ambasade căsuntem acolo în Piaţă. Şi ei întrebau: de ce să anunţaţi Păi, zic, ca să nu ne faceţi parf, aici, să nu ne omorâţi. Nu vedeţi că ne-aţi bătut? Şi ei: Noi? Aţi căzut pe scări, nu sunteţi atent. Aţi înţeles, da?

Aţi spus că simţiţi compasiune pentru oamenii ăştia. Iertare puteţi simţi?

Ca să poţi ierta pe cineva, trebuie să-ţi ceară asta. Şi nu aşa...Iertare! Pur şi simplu să-şi recunoască vina. Să spună: Domnule, am fost acolo, din asta îmi câştigam pâine şi asta trebuia să fac, nu pentru că eu credeam că e bine aşa. Nu.

Cum aţi ieţit din închisoare?

M-au chemat. Eram numărul 31. Şi repede, repede, să-mi dau hainele vărgate jos şi să îmi iau hainele civile. Eu le spuneam: Domnule, nu e necesar. Şi miliţianii care mă păzeau îmi spuneau, că nu securiştii ne păzeau: Nu, văr rugăm, haideţi, sunteţi liber. Ei se temeau că vin revoluţionarii. Dar eu zic: Dom,nule, ce rost are? Eu nu mi-am schimbat ideile. Nu are niciun rost, că tot aici mă întorc. Şi apoi, mă gândeam că se joacă de-a şoarecele şi pisica. Ce-i interesant e că atunci când ieşeam din clădirea Securităţii, m-a condus miliţianul şi la poartă era un miliţain care mă bate pe umăr şi îmi spune: Nu aţi luptat în zadar! Eu mă gândeam: Ăştia joacă până la capăt. Ei tot mă trimiteau acasă. Dar eu sunt convins că acel miliţian care îmi spunea că nu am luptat în zadar, dacă nu pica Ceauşescu, cred că nu ezita să mă execute.

Ce-aţi văzut când aţi ieşit pe stradă?

Era agitaţie, am ajuna la magazinul Super Copou, unde îl văd pe regretatul George Pruteanu, care rupea operele mareleui conducător. Îi spun: Băi, eşti nebun? Eu acuma ies de acolo, vrei să te ducă şi pe tine? Şi el mi-a spus: disctatorul a fugit, am scăpat, suntem liberi. De la el am aflat. Adică nu aveau să vină să mă ia din nou. Avea el un Fiat, ne-am dus în Puaţa Unirii, unde era lume adunată, am spus şi eu câteva cuvinte. Şi apoi la Librăria Junimea, era o domană pe care o cunoşteam şi ăia vroiau să devasteze acolo, să ia cărţile să le ardă. Şi le-am spus atunci că femeia să le dea toată "operele" şi să le ardă. Era, un fel de exorcizare. Apoi am plecat spre casă. Îmi făcusem treaba.

Când v-aţi întâlnit cu familia, cu copiii, soţia?

Soţia a venit la Securitate şi a cerut să-mi dea drumul. Ăia i-au spus să meargă acasă. Eu acum spun că mi-a povestit ea. Iar pe drum, s-a întâlnit cu o femeie care asculta la un radio mic şi plângea. Ce s-a întâmplat, a întrebat ea soţia mea. A fugit, a fugit!, a spus femeia. Soţia nu înţelegea nimic. Apoi, în staţia de tramvai era un miliţian şi l-a întrebat: Care e treaba, că soţul meu e în puşcărie. Şi i-a spus: Da, domnule, e adevărat. Şi se duce acasă, să asculte ea la aparatele ei că nu credea. Iar acasă l-a văzut pe Dinescu, era momentul de la televiziune. Când a văzut aşa, a luat fata: Hai, să-l luăm pe tata. Eu coboram deja la vale de pe Copou, eram cu Pruteanu, Eu eram pe un trotuar. Ea, pe celălalt. Şi m-a strigat.

V-a părut rău că nu i-aţi spus ce vreţi să faceţi?

Nu, niciodată. Am protejat-o. Când a fost anchetată le-a spus că ea nu ştie nimic. Şi chiar nu ştia. Ea le-a şi spus: Domnule, eu dacă ştiam îl legam de pat. Are familie, are copii. Îi arde de Revoluţie? dar apoi a înţeles foarte bine ce am gândit. Ea mi-a şi spus că dacă ştia nu m-ar fi lăsat. Dar pentru mine nu mai era soluţie.

Biografie

Poetul şi eseistul Cassian Maria Spiridon este redactor-şef al revistei "Comvorbiri literare" şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi. În ianuarie 1990 a fondat revista Timpul, care a apărut sub conducerea sa până la sfârşitul lui octombrie 1991. În noiembrie 1991 înfiinţează Editura TIMPUL, pe care o conduce şi în prezent. Între 1991 şi 1992 lucrează ca redactor la revista Cronica, apoi la Evenimentul zilei (1992-1994). În 1994 a întemeiat revista Poezia, iar în 1995 - Caietele de la Durău.