Când aţi simţit prima oară revoltă, că nu mai puteţi suporta absolut deloc ce se întâmpla?
Înainte să organizeze evenimentul din 14 decembrie. Atunci am simţit că în România nu mai este nicio şansă.Tot eram păcăliţi la televizor că după ce se termină cu datoriile o să fie bine. Nu, am terminat cudatoriile, urma să fie şi mai rău, ne-a spus-o chiar tovarăşul. Acuma nu era ce ne spunea el, dar simţeam căRomânia era o uriaşă închisoare cu sârmă ghimpată împrejur. Eu eram un om cu familie, cu doi copii, un omaşezat la casa mea, cum se spune. Nu eram un tânăr la 20 de ani, revoltat. La vârsta la care eu m-am implicat şi am fost unul dintre organizatorii mişcării, eram la disperare, nu mai suportam, nu mai puteam. Mi-era clar că regimul trebuie ori el, ori noi, nu exista o cale de mijloc, hai să o dăm la pace, mai lăsaţivoi, mai lăsăm noi. Ei trebuia să dispară sau să dispărem noi.
Luaţi în calcul inclusiv un sfârşit tragic?
Da, sigur. Era care pe care. Uimirea mea a fost fără sfârşit în 14 decembrie când am văzut cât au fost deorganizaţi, câtă forţă au mobilizat ei să împiedice nişte oameni cu mâinile goale. Ce vroiam să facem noiacolo? Vroiam să spunem nişte lucruri, să arătăm mizeria în care trăia clasa muncitoarească, să arătăm cenenorocită era economia românească, genocidul cultural. Vroiam să spunem că regimul şi-a mâncat mălaiul, cătrebuie schimbat, trebuie schimbat guvernul, jos comunismul, vrem democraţie, vrem libertate.
Dar cum v-aţi organizat pe 14 decembrie?
Noi am organizat conştient treaba asta, am avut manifeste, am avut program, pe care l-am comunicat. Numai în capul nostru eram organizaţi ca Frontul Popular Român, dar în rest totul era gândit. Nu a fost nimicspontan, cum a fost la Timişoara.Bineînţeles că ei ştiau tot. Pe 14 decembrie, dimineaţă, la ora 8.00, deja primul dintre noi, Vasile Vicol,fusese arestat. L-au luat de la Insitut, ca să comunice puternic panica şi că uite, ştim toto, deja amînceput să vă culegem.
Ei ştiau cum să lucreze. I-au umblat în dulap i-au găsit o fiţuică cu cântăm "Deşteaptă-te, române!". Probabil că am avut o intuiţie bună, dovadă că a ajuns şi imnul României. S-a răspândit imediat că a fost arestat unul dintre noi. De comunicat, transmiteam de la om la om, am mers pe regula conspirativă, atâta cât ne pricepeam, cât citisem prin cărţi.
Am mers din om în om pe ideea că cel cucare vorbim este prietenul nostru, nu se va duce imediat la Securitate şi nu putea fi informator nenorocit. Apoi prin manifestele pe care le-am împărţit şi, bineînţeles, telefoane anonime: Veniţi în Piaţa Unirii. Se dau portocale! Ca să putem chema cât mai multă lume. Şi într-adevăr, s-a adunat lumea, dar oamenii erau puşi să circule. Plus, fiecare dintre noi cunoaştea tot felul de personaje acum cunoscute, precum Florin Iaru sau Liviu Bejan.
Am vorbit cu ei, eram prieteni vechi, le-am spus ca în cazul în care se întâmplă ceva să ştie că noiam încercat ceva, aici, la Iaşi. Nu ne făceam noi iluzii să arunce în aer comunismul. Nu vroiam funcţii, nu voriam salarii mai mari. Vroiam să schimbăm regimul. ca dovadă că niciun dintre noi nu a ajuns nici consilier local, nici primar, nici parlamentar.
Noi am băgat în faţă Frotnul Popular Român, pentru că nu puteai să-i chemi în piaţă pe oameni în nume personal. Aşa, Frontul Popular Român era o chestiune organizată. Şi apoi mai e ceva, toţi aici în Moldova se uitau la Chişinău şi ştiau de Forntul Popular de acolo. Nu avea nicio treabă cu Gorbaciov, ci era doar o emblemă care să poată atrage şi să dea încredere în regimul de teroare în care trăiam. Fiecare se temea că celălalt îl toarnă. Era soluţia de a coagula mulţimea.
Aţi ajuns în Piaţă. Ce-aţi găsit acolo?
Pe 14 am fost în Piaţă, la ora 16.00. Am fost inspiraţi. Am plecat pe jos de la CUG, la ora 12.00, cu Ştefan Prutianu şi am mers spre Nicolina, unde ne-am întâlnit cu Titi Iacob, care mai organizase revolta din 1987, şi era în reţeaua noastră. Au vrut să ne vadă cei de la Nicolina. Era important că e mesajul acesta vizual. Ne-a văzut că trecem şi am plecat pe jos spre Piaţa Unirii. În tramvai era razie şi te controla, te dădea jos.
Aşa, mergând pe jos, era cam greu să te agaţe că mergi pe jos. Când am ajuns, Piaţa era deja ocupată. Nu poţi vorbi cu statutia lui Alexandru Ioan Cuza. Trebuie să ai cui transmite mesajul. Chiar dacă mă apucam să vorbesc, neavând cu cine, mă înhăţau ăia şi nu rezolvam nimic. Trebuia să se coaguleze o masă minimă la care să vorbeşti. Ori toate forţele adunate acolo, de la pompieri până la gărzi patriotice şi civile nu aveai cum. Venise un tren întreg de securişti de la Bucureşti. Hotelurile erau pline de ei. În gangul unde e acum Selectul, era un camion cu prelată, cu număr de Sibiu şi cu motorul pornit. Acolo erau trupe anti-tero pregătite să tragă. Maşinile de pompieri erau şi ele pregătite.
