Cum schimbă lumea Revoluţia Gazelor de Şist din America

de Cristian Campeanu , 22 mai 2013

Decizia Guvernului Ponta de a reduce numărul certificatelor verzi la jumătate pentru un Megawatt/oră de energie verde şi de îngheţare a acestor subvenţii până cel puţin în 2017 a stârnit suficientă îngrijorare în rândurile companiilor din domeniul energiei regenerabile şi al lobby-ului ”regenerabilelor” încât să merite un articol amplu în cotidianul New York Times de luni, care deplânge faptul că, deşi în ultimii ani România a ridicat mai multe turbine eoliene decât toţi vecinii săi şi a reuşit să îşi construiască o reputaţie de Ţara făgăduinţei pentru investitorii în energie verde, acum Guvernul este pe cale să facă o răsturnare la 180 de grade.

Jocurile politico-economice de la Bucureşti

NY Times citează reprezentanţii câtorva dintre aceşti investitori, printre care cei ai companiei cehe CEZ, care ameninţă că îşi vor muta operaţiunile în Polonia pentru că „nu au de gând să investească sume mari de bani în proiecte pentru care nu au garanţia câştigurilor financiare”, ceea ce scoate în evidenţă schema pe baza căreia operează aceşti aşa-zişi ”investitori”. Ei construiau eolienele şi fermele solare, primeau subvenţie de la stat prin ”certificatele verzi“ la un preţ de aproape trei ori mai mare decât al pieţei (450 de lei pe Megawatt/oră, faţă de 170 de lei, cât e pe piaţa liberă) - indiferent de preţul la care cumpărau consumatorii, pentru că vântul nu bate neapărat la orele de consum maxim, iar soarele cu siguranţă nu mai străluceşte la ora aceea - şi investiţia era asigurată pe banii consumatorilor atât casnici, cât şi industriali, ale căror facturi erau umflate pentru singurul motiv că există un angajament la nivelul UE că până în 2020 toate statele membre trebuie să asigure 25% din producţia de energie din surse regenerabile. Problema este că România avea deja 20% din producţie regenerabilă, asigurată de hidrocentrale, deci nu avea nevoie să se grăbească. O publicaţie online a încercat ieri să sugereze că este o schemă favorizată prin lege de guvernarea Boc în beneficiul băieţilor deştepţi din energie care au fost apropiaţi de PDL, dar această informaţie, care pare servită de la Guvern, este inexactă din mai multe puncte de vedere esenţiale. Este posibil ca de prevederile legislaţiei amintite să fi profitat băieţi deştepţi care în ultimii ani au gravitat în jurul PDL, dar legislaţia în cauză nu a fost promovată de PDL, iar băieţii în cauză nu au gravitat în jurul PDL, ci mai degrabă sunt electroni liberi care se ataşează la orice nucleu de putere.

Legea în cauză, Legea 220 din 2008, a fost adoptată în ultimele luni ale guvernării Tăriceanu, cu sprijinul PSD, fără de care nimic nu trecea la vremea respectivă, şi cu siguranţă nu a fost făcută pentru clienţii PDL, ci pentru cei ai PNL şi PSD. Dacă unii dintre ei au trecut la PDL ulterior aceasta este altă poveste, dar ”informaţia” că actualul guvern revizuieşte acum o legislaţie aberantă de pe vremea lui Boc este exact genul de dezinformare tipică pentru Victor Ponta, care şi-a făcut un obicei neplăcut din a trimite presa la vânătoare de potcoave de cai morţi în grădina PDL pentru a ascunde cadavrele îngropate în propria ogradă. Unul din aceste cadavre este legătura strânsă dintre premier şi interesele producătorilor de energie termo, pe bază de cărbune – Turceni şi Rovinari – de care este legat atât politic, dat fiind că fieful său este la Târgu Jiu, cât şi prin afaceri, având în vedere că a furnizat ca avocat, împreună cu ministrul Dan Şova, servicii de consultanţă foarte profitabile acestei industrii responsabile de cel mai mai mare nivel de emisii de dioxid de carbon.

De ce ameninţă Mittal că pleacă de la Galaţi

Ponta are de gând să taie masiv subvenţiile pentru ”regenerabile”, şi-a revizuit total (încă o dată) poziţia faţă de gazele de şist şi a primit mandat de la preşedintele Traian Băsescu să promoveze ferm în cadrul summitului cauza ”resurselor neconvenţionale” (adică gazelor de şist) în dauna ” regenerabilelor”, chiar dacă cei din zona cărbunelui nu sunt deloc mulţumiţi. Motivul pentru care Victor Ponta face acest lucru se împarte în trei: Pe de o parte, facturile populaţiei au început să crească şi la fel şi nemulţu­mirea şi nu trebuie decât să te uiţi înapoi la ce s-a întâmplat în iarnă în Bulgaria, când protestele faţă de creşterea preţurilor la energie au dus la căderea Guvernului Borisov. În al doilea rând, marii producători industriali
s-au cam săturat să plătească facturi ridicole la energie şi ameninţă că îşi fac bagajele şi pleacă spre zări mai prietenoase. Adică Galaţiul. O ştire de acum două zile ne informa că însuşi mogulul oţelului, Lakshmi Mittal, l-a avertizat pe Ponta că dacă preţurile la energie mai cresc mult, atunci va închide toate operaţiunile din Europa, inclusiv Galaţiul, şi se va muta în altă parte. De vreo cinci-şase ani încoace, marea industrie, inclusiv companiile europene tradiţionale, a descoperit o nouă destinaţie: Statele Unite. Motivul? Preţul energiei.

„Caritas“ energetic? Da, dar cine?

Acum exact doi ani, în iunie 2011, un reporter al aceluiaşi New York Times, Ian Urbina, publica o serie explozivă de articole în care demitiza revoluţia gazelor de şist, pe care o califica drept ”o schemă Ponzi”, adică un joc piramidal, sau, pe româneşte, un ”Caritas” în care investitorii erau păcăliţi să bage sume enorme sub promisiunea unor beneficii mai puţin decât îndoielnice, totul cu un cost teribil pentru mediu. Agenda lui Urbina era să promoveze investiţiile masive propuse de administraţia Obama în proiecte regenerabile, adică exact acelaşi proiect în care se angajase în 2005 Uniunea Europeană, când a propus celebra-i schemă de tranzacţionare a certificatelor verzi.

Doi ani mai târziu, lucrurile arată cu totul diferit. Piaţa europeană a certificatelor verzi este în pragul colapsului iar, Germania, singura ţară capabilă să o salveze nu a mişcat un deget, ba mai mult, a anunţat un program de reducere până la zero a subvenţiilor pentru regenerabile. Spania, alt campion european al eolienelor a urmat-o imediat, având în vedere criza de bani prin care trece Madridul şi acum urmează şi România.

Dar situaţia este mai gravă, iar ironia mai groasă. Potrivit The Economist, în loc să scadă, emisiile de dioxid de carbon au crescut în UE în ultimii cinci ani pentru că, pe de o parte creşterea preţului la energie ca urmare a schemelor verzi, iar pe de alta criza economică, au determinat statele membre să recurgă la cea mai ieftină resursă de producţie, cărbunele. În schimb, în Statele Unite, emisiile de CO2 s-au redus în aceeaşi perioadă cu 450 de milioane de tone, cea mai mare dintre toate ţările lumii. Mai mult, în Europa valoarea subvenţiilor destinate energiei verzi, din 2004 până astăzi, a atins 600 de miliarde de euro, iar schemele de tranzacţionare a certificatelor verzi au costat deja contribuabilii 300 miliarde de euro. Scăderea preţului energiei la nivel global, reducerea cererii ca urmare a recesiunii şi emisiunea unui număr prea mare de asemenea certificate le-au diminuat preţul şi au prăbuşit, practic, piaţa – de unde urgenţa summit-ului de ieri. Cauza acestor catastrofe europene este revoluţia gazelor de şist din SUA, care schimbă radical datele pieţei globale, dar şi raporturile geopolitice. Industria energetică americană este sectorul cu cea mai mare creştere anuală de pe glob, în vreme ce schemele europene se prăbuşesc sub propria greutate. Deci, unde este, de fapt, ”Caritas-ul energetic”?

Ce este Revoluţia Gazelor de Şist. O poveste (aproape) americană

Fenomenul a explodat în atenţia publică în 2007, când ”US Potential Gas Committee”, un organism corporatist format din reprezentanţii industriei gazelor naturale, au crescut dintr-o dată, estimarea privind resursele de gaze naturale nedovedite (caracterul ”nedovedit” find principala sursă a acuzaţiilor lui Ian Urbina) cu 45%, de la 32,7 mii de miliarde de metri cubi la 47,4 mii de miliarde de metri cubi, cu scopul de a permite exploatarea gazelor de şist. ”Revoluţia” dura însă de ceva mai multă vreme şi, dacă există un model de cooperare între industria privată şi guvernul central spre beneficiul tuturor – consumator, industrie, guvern – atunci acesta este cel reuşit. ”Revoluţia” propriu-zisă a fost declanşată la începutul anilor ’90 de un personaj devenit legendar, un antreprenor din industria petrolului din Texas, George P. Mitchell. Mitchell, un petrolist de excepţie, a avut ideea să revitalizeze ideea forajului orizontal, care data din anii ’30 şi a fracturării hidraulice, care a fost încercată prima oară într-un puţ de petrol în 1947. În 1991, Mitchell nu avea tehnologia, doar o idee. Know-how-ul era la… guvernul federal, care, de prin anii ’60 cheltuise o groază de bani pentru a dezvolta tehnici de eliberare a gazelor din rocile poroase, dar semi-permeabile. Într-un articol publicat de American Enterprise Institute, autorii iau apărarea rolului guvernului SUA în Revoluţia Gazelor de Şist împotriva unor unor congressmeni republicani, care, ca orice parlamentari, nu prea ştiu ce vorbesc. Au fost dezvoltate tehnologii noi, bazate pe pomparea de apă, nisip şi aditivi chimici la presiune mare.

Rezultatul a fost că în 2000 producţia de gaze de şist era de 1% din totalul producţiei americane de gaz, în 2010 ajunsese la 20% iar acum depăşeşte 30%. Preţul gazului natural în SUA a ajuns la cote ridicole, producţia de energie pe bază de gaz a depăşit-o pentru prima oară pe cea pe bază de cărbune pentru că a devenit mai profitabilă, în condiţiile în care centralele pe gaz emit cu aproape 50% mai puţin CO2. În acelaşi timp, preţul la energie în Europa creşte cu o treime peste cel din SUA iar competitivitatea marilor campioni industriali europeni este pusă în pericol. Drept pentru care, de la producătorii de oţel ca Mittal, la producătorii de îngăşăminte şi până la perlele industriei auto germane se gândesc serios să îşi mute producţia nu în China, ci în America. De unde panica europenilor. În septembrie anul trecut, Comisia a publicat trei rapoarte privind gazele de şist care formulau concluzii favorabile, iar în luna aprilie a acestui an, însuşi consilierul ştiinţific al CE dădea undă verde exploatării.

Dar lucrurile evoluează încă şi mai spectaculos. Nu numai revoluţia gazelor de şist schimbă datele economice ale lumii, dar acum există certitudinea că se manifestă o ”revoluţie a petrolului de şist”. Pentru a înţelege cât de repede se mişcă lucrurile, e suficient să spunem că în 2011, National Review, o altă publicaţie care nu poate fi suspectată de simpatii faţă de actuala administraţie, evoca timid promisiunile unei revoluţii a petrolului de şist, în 2012, Chatham House, respectabila instituţie britanică remarca faptul că tehnologiile care au permis revoluţia gazelor de şist deschid acum drumul unei revoluţii a hidrocarburilor lichide, iar anul acesta, în februarie, centrul de studii Global Perspectives&Solutions, afiliat Citi Group, publica un alt studiu în care susţinea că preţurile mici la gaze au determinat o scădere temporară a producţiei până când infrastructura va recupera progresele făcute, dar că industria va cunoaşte un nou boom în urma creşterii producţiei de petrol interne. Potrivit GPS, numai creşterea anuală în producţia Statelor Unite de petrol, gaz natural lichid şi biocombustibili depăşeşte deja producţia Venezuelei şi se situează la cifre comparabile cu cele ale Iranului, Irakului şi Kuwaitului. În ritmul acesta, prezic cei de la GPS, America va deveni independentă energetic mai repede decât se estima, iar OPEC îşi va pierde raţiunea de a fi.

Ecologiştii, Gazprom şi România

Tot românul protestează împotriva gazelor de şist, fără să aibă habar împotriva a ceea ce protestează. Există trei mari subiecte de îngrijorare. Primul priveşte contaminarea presupusă a pânzei freatice, al doilea presupusele cutremure şi destabilizări ale scoarţei terestre şi al treilea, scurgerile de metan cu creşterea emisiilor de gaze cu efect de seră. În ceea ce priveşte pânza freatică, îngrijorările nu provin din faptul că substanţele chimice folosite la „fracking” s-ar putea infiltra în pânza freatică, pentru că rezervele de gaz de şist se află mult sub pânza freatică iar rocile au permeabilitate redusă, ci din posibilitatea ca în urma procesului de fracturare, incintele să nu fie etanşeizate corespunzător iar apa pompată să reflueze. Cazuri au existat, cel puţin unul foarte mediatizat în Pennsylvania, dar cel mai bun studiu în acest sens a fost realizat de o echipă de la Massachusetts Institute of Technology, care din 20.000 de puţuri cercetate nu a găsit decât 43 de „incidente”. Ceea ce înseamnă că asigurarea de astfel de incidente cere o politică inteligentă de reglementare ad-hoc, de vreme ce nici un perimetru nu seamănă cu altul şi nici o tehnologie nu este aplicabilă universal, ci depinde de foarte mulţi factori. În ceea ce priveşte riscurile seismice, acestea au fost respinse de un studiu al guvernului britanic.

Multe din îngrijorări fac ecoul intereselor Gazprom. Ultimii care au făcut-o au fost cei de la American Natural Gas Alliance pentru EU Obsever. Nu că ANGA n-ar avea un interes, dar este instructiv faptul că începutul agitaţiei mediatice legate de contaminarea surselor de apă prin fracking poate fi identificat exact la conferinţa de presă ţinută în februarie 2010 de vicepreşedintele Gazprom, Aleksandr Medvedev, în care acesta a deplâns soarta gospodinei americane nevoită să-şi alimenteze copiii cu apă contaminată cu substanţe de fracturare.

Asta se întâmpla în 2010. Între timp, Gazprom a pierdut 20% din piaţa europeană care, profitând de reducerea preţurilor determinată de Revoluţia Gazelor de Şist, importă gaz la preţuri mici din Norvegia şi Qatar. Ideea e că acum doi-trei-cinci ani, gazul lichefiat din Norvegia sau Qatar se ducea în Statele Unite, care importau 25% din necesar. Acum, că americanii nu mai au nevoie, furnizorii vând oriunde şi vând ieftin, ca să controleze pierderile. Ceea ce pune în dificultate atât sistemul european al contractelor tradiţionale în care preţul gazului este legat de preţul petrolului, cât şi practica Gazprom a contractelor pe termen lung. Acum vreo două luni, ruşii de la Gazprom se plângeau în Der Spiegel că europenii nu mai apreciază cât de adaptabili au devenit. Nu mai apreciază pentru că alternativa americană este mult mai atractivă.

Pentru România este un moment prielnic. Schemele europene privind energia regenerabilă pot fi reajustate la hidro, care este oarecum controlabilă, şi diminuate la minim în ceea ce priveşte eolienele şi energia solară, consumatoare de bani inutili de la buget. Gazele de şist trebuie promovate cu putere, măcar să ştim dacă avem şi pe ce putem conta, iar acest lucru trebuie făcut cu americanii, pentru că sunt singurii care dispun de o tehnologie suficient de avansată. După summitul de ieri urmează preşedinţia lituaniană, care şi-a propus, spre meritul Lituaniei, să facă din gazele de şist o temă europeană. Este o oportunitate pe care nu trebuie să o pierdem.

 

Comentarii

Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.