Ghinion? Prostie? O lungă istorie de gafe a făcut ca în ţară să avem un număr infim din lucrările artistului, să nu ne exercităm dreptul de preempţiune atunci când s-a putut şi să nu exploatăm puţinul care-l avem. Astfel, casa memorială de la Hobiţa se află în paragină, iar ansamblul de la Târgu Jiu nu este inclus în circuitele turistice importante, servind până una alta ca decor pentru fotografii de nuntă. De asemenea, sculpturile care nu au ieşit din ţară în anii de haos din deceniul 9 se află risipite în mai multe muzee, iar orgoliile locale se opun adunării acestora într-un singur loc.

Cum a dat cu piciorul România operei lui Brâncuşi

Moştenirea Brâncuşi a avut parte de o istorie nefericită. Statul român a pierdut cel puţin două şanse de a intra în posesia unor lucrări de Constantin Brâncuşi - în 1951, sculptorul a dat dispoziţii testamentare prin care atelierul său din Paris şi lucrările din el să intre, după moartea sa, în posesia statului român, Arta lui fusese deja calificată drept reprezentantă a „formalismului burghez cosmopolit", iar autorităţile au refuzat donaţia. Într-o ruşinoasă şedinţă a Academiei Populare Române, arta lui Brâncuşi a fost înfierată drept „formală" şi „lipsită de umanism". Urmarea a fost că Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română şi a donat atelierul statului francez; o parte din lucrări au intrat în posesia a doi emigranţi români care au avut grijă de el în ultimii ani ai vieţii. „ După moartea sa, familia Istrate, moştenitorii de drept, au vrut să ne doneze opera lui", dezvăluie colecţionarul de artă Tudor Octavian o altă şansă a României de a intra în posesia unor obiecte de artă ale artistului. „Nu s-a putut. Au vrut să doneze României ce e acum la Pompidou. Noi plătim acum nişte inexactităţi. S-a iscat în presa vremii o campanie fără precedent, artistul fiind numit chiar trădător de ţară. L-au denigrat în «Contemporanul» cu expresii de genul: «Ce ne trebuie nouă trădătorul Brâncuşi?». Furia juvenilă a noului regim a atins se pare un punc de climax în 1953, când s-a încercat demolarea Coloanei Infinitului, fapt confirmat şi de Ştefan Andrei, fost ministru de externe în perioada Ceauşescu, „A fost o tentativă de a o doborî în anii ‘50", declară fostul ministru de Externe (care, conform propriilor declaraţii, în acea perioadă era „doar un simplu student"). „Leonte Răutu a vrut să bage tractoarele s-o demoleze". Întâmplarea se leagă de organizarea, în 1953 a Festivalului Mondial al Tineretului, la care Organizaţia UTM-iştilor din Târgu Jiu s-a angajat să contribuie cu bani strânşi din colectarea de fier vechi. Tras de tinerele tractoare ale industriei româneşti, „fierul vechi" al Coloanei Infinitului s-a încăpăţânat să reziste.

„Domnişoara Pogany", refuzată de Ministerul Culturii

Şi după '89 autorităţile române au continuat seria gafelor. Povestea „Domnişoarei Pogany" se leagă de haosul din primii ani de după '89. Statuia a fost în custodia statului român până în 1993, când a intrat în posesia proprietarilor, fraţii Alexandro şi Alvaro Alvarez, urmaşi ai celor care au primit în 1914 statueta de la Brâncuşi, Cecilia Cuţescu Storck şi Frederick Storck.

Moştenitorii au oferit-o statului român pentru 2,5 milioane dolari, renegociatela 2 milioane. Directorul Muzeului Naţional de Artă, cărturarul Theodor Enescu, a pornit o campanie de strângere a acestor bani, în care a implicat şi Banca Naţională (pe motiv că piesa ar fi reprezentat o investiţie - în 2007, expertul Dominique Levy, de la L&M Arts, a evaluat-o la 38 milioane de dolari). Eforturile lui s-au lovit de obtuzitatea Ministerului Culturii, care, prin intermediul unui aşa-zis expert Lucian Stanciu, a calificat lucrarea drept „neautentică" şi „falsă", iar preţul cerut pe ea drept „fraudulos". Conflictul dintre directorul MNAR şi MCC s-a sfârşit prin demiterea brutală a lui Theodor Enescu. Cum sculptura nu a putut fi clasată drept obiect de patrimoniu fără o ce¬rere a proprietarului, dar nici nu se putea scoate din ţară, situaţia ei a rămas în suspensie până în 2000 (interval în care, spune Ca¬ramitru, proprietarii au ţinut-o ascunsă), când este trecută ilegal peste graniţă, pe la Aeroportul Otopeni, ca „sculptură modernă neclasificată". Statul român blochează licitarea ei la Christie's, în 2002, dar în 2007 este achiziţionată, în urma unei vânzări cu cântec, de către un om de afaceri de origine mexicană contra sumei de 14 milioane dolari. „În 1991 sau 1992, spune fostul ministru al Culturii, ministerul a cerut clasarea ca obiecte de patrimoniu a 16 lucrări de Brâncuşi - două dintre ele, «Domnişoara Pogany» şi un «Cap de copil» nu au putut fi clasate, din cauza litigiilor cu proprietarii. Ambele au fost scoase din ţară, însă despre «Cap de copil», nu s-a vorbit deloc"; oricum, peste 50 de sculpturi din creaţia artistului sunt declarate dispărute."