O bancă centrală puternică

În decursul dezbaterii care a urmat, criza a fost imputată defectelor patente din structura însăşi a uniunii monetare. În ciuda deficitului bugetar şi a datoriei publice, care depăşesc cu mult limitele definite în numeroase ţări din zona euro, vinovaţii nu au fost niciodată pedepsiţi. Lipsa de contrapondere politică pentru Banca Centrală Europeană - o uniune politică sau un guvern economic - a fost punctată de către preşedintele francez Nicolas Sarkozy. Chiar şi fostul cancelar german Helmut Schmidt a dat dreptate Franţei. "În niciun moment din istoria lumii nu a existat o bancă centrală care să plutească liber în spaţiu", a declarat acesta într-un interviu acordat revistei germane Cicero.

În pofida acestor critici, Germania se opune încă creării unei instituţii politico-economice la scara UE. Pentru guvernul Merkel, banca centrală trebuie să-şi menţină puterea şi linia de directoare anti-inflaţionistă. În loc de a propune o reformă a Tratatului de la Maastricht [care a instituit moneda unică şi BCE], Merkel a ales să se încăpăţâneze şi să-şi joace atuul. Cancelarul a declarat că "ideea europeană" nu poate supravieţui fără euro.
O monedă unică supra-estimată

Dar ea prezintă astfel o atitudine profund elitistă, care merge oarecum împotriva istoriei. În dezbaterea care a precedat introducerea monedei comune acum 10 ani, argumentele în favoarea euro erau în general de genul: renunţarea la monedele naţionale va economisi companiilor costurile de schimb iar comerţul va spori în sânul pieţei interne. Este adevărat că întreprinderile şi turiştii au făcut unele economii, dar totuşi, a atribui sporirea schimburilor comerciale monedei comune este mai mult o ipoteză decât o declaraţie verificabilă, întrucât atunci când euro a sosit în 1999, barierele vamale deja căzuseră iar aderarea noilor pieţe din Europa de Est era deja la ordinea de zi a UE.

Al treilea argument folosit era legat de beneficiile care ar fi rezultat pentru economiile europene din noul statut al euro ca monedă de rezervă, în concurenţă cu dolarul american. Cu cât s-ar fi făcut mai multe schimburi comerciale în euro, cu atât întreprinderile şi clienţii zonei euro ar fi economisit mai mult din costurile de schimb valutar. De altfel, a împrumuta în euro devenea mai ieftin pentru statele UE. Până la criza din această primăvară, aceste avantaje au fost totuşi compensate de rata de schimb supraevaluată a monedei euro, care ridica costul exporturilor către ţările din afara UE. Dacă nivelul astăzi mai slab al monedei euro este un bine, acesta rezultă dintr-o criză a sistemului uniunii monetare. Iar criza din mai s-ar fi putut extinde la nivel mondial, tocmai pentru că euro are statutul de monedă de rezervă. Beneficiile nu sunt deci evidente.

În acest context, trebuie să ne punem deci întrebarea de ce şefii guvernelor europene şi Bruxelles se arată atât de vehemenţi pentru a lega strâns viitorul Europei de euro. Desigur, o reintroducere a monedelor naţionale ar putea provoca o reacţie în lanţ de prăbuşire care le-ar putea scăpa de sub control. Pe de altă parte, este evident că statu quo-ul nu poate continua.

Şocul asimetric, prevăzut în special de către adversarii americani ai uniunii monetare, a avut loc sub forma unei crize financiare regionale în ţările din sudul Europei. A le constrânge să pună în aplicare planuri de rigoare draconică în plin toi al crizei economice le va reduce şansele de recuperare. A lăsa statele din Europa de Nord să pună un capital imens la dispoziţia Greciei, Spaniei, Portugaliei şi poate a Italiei pentru a salva euro va conduce la o renaştere a euroscepticismului şi la o degradare a imaginii politicienilor. Aceasta ar trebui să împingă oamenii politici să ia în considerare alternative vizionare. Dar până acum nu s-a vorbit decât de a petici Uniunea.