Sârmă ghimpată, mitraliere, câmpuri minate, cadavre plutind pe Dunăre, femei şi bărbaţi masacraţi pe "fâşia verde". Aceasta a fost "cea mai sângeroasă frontieră a Europei", după cum au catalogat-o, încă din anii '80, organizaţiile umanitare din Vest. Regimul de la Bucureşti a vrut să oprească exodul românilor spre libertate, construind împotriva propriului popor o fortăreaţă, în timp ce zeci de mii de oameni încercau să fugă, prin Serbia sau Ungaria, spre Occident. Nici azi nu se cunosc proporţiile dezastrului.

Doi investigatori în paralel - în România şi Germania

Doi oameni încearcă de peste zece ani să facă trecutul să vorbească. Fiecare a lucrat pe câte un "front". Cum e cazul lui Johann Steiner, ziarist şi scriitor, născut în Banat, care trăieşte din 1980 în Germania. El a intervievat, din 2001, români stabiliţi în Vest, care au fost la un pas de moarte, în aventura vieţii lor, de a trece ilegal frontiera de vest a României comuniste. La rândul ei, Doina Magheţi - jurnalistă, poetă şi traducătoare din Timişoara - a început, imediat după 1990, investigaţiile pe acelaşi subiect, stând de vorbă cu martori ai crimelor de pe graniţa de vest. Dar şi cu suflete pustiite de suferinţă, după ce rudele sau prietenii lor au pierit în încercarea de a trece frontiera, de soarta multora neştiindu-se nimic, nici în ziua de azi.

O carte pentru "conservarea memoriei"

Cei doi scriitori au pus cap la cap informaţiile, cu doi ani în urmă, într-un prim volum cu un titlu sugestiv - "Mormintele tac" - care a văzut lumina tiparului în Germania, tradus apoi în limba română, anul trecut, sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Al doilea volum, în limba germană, sub aceeaşi titulatură, a fost lansat în octombrie 2010, tot în ţara lui Goethe. Un demers scriitoricesc şi de investigaţie care vrea mai degrabă să se apropie de sufletul cititorilor, pentru "conservarea memoriei", fără pretenţia de a sta la baza viitoarelor manuale de istorie, ţine să precizeze Johann Steiner. El nu se va opri aici. Va urma o colaborare cu un istoric sârb, pentru un volum care va fi scris în trei limbi - română, sârbă şi germană. De data asta, vor fi cercetate arhivele de pe malul sârbesc al Dunării. Toate satele de acolo au în cimitirele lor zeci de morminte pe care scrie "neidentificat", ne spune Johann, care a fost deja într-un astfel de loc, la Novi Sip, nu departe de Hidrocentrala Porţile de Fier - 1, unde a găsit 35 de morminte fără nume. Sunt mai mult ca sigur români, după cum au confirmat localnicii.

Ecluza sârbească, blocată de cadavrele românilor

Câteva pasaje din ediţia în limba română a cărţii de faţă ies în evidenţă, dezvăluind amploarea tragediei de până în 1989. După ce a fost dată în folosinţă hidrocentrala Porţile de Fier - 1, în 1972, autorităţile fostei Iugoslavii se plângeau că ecluza lor era uneori blocată de cadavrele care pluteau pe Dunăre, îngrămădindu-se spre teritoriul sârbesc. Aşa e curentul fluviului, în aval de Cazane, orice obiect fiind împins spre malul vecinilor noştri. O femeie povesteşte cum băiatul ei a fost ucis în 1987, încercând să traverseze fluviul. Trupul lui a fost găsit de pescari, care i-au recuperat şi actele. La fel ca el, şi alţii fuseseră înghiţiţi de ape, "scurgându-se" spre hidrocentrală. Imagini terifiante, de care îşi amintesc şi azi cu groază unii locuitori de la Dunăre, cum e şi mama acelui copilandru. Alte nenorociri au fost pe aşa-numita "fâşie verde", o porţiune lată de vreo 20 de metri, care însoţea linia graniţei. Faşia era mereu nivelată, să se vadă imediat orice urmă de paşi ilegali. Pe acel segment au fost surprinşi mulţi fugari, între care şi o familie compusă din soţ, soţie şi doi copii. Mama a fost executată de grăniceri în faţa copiilor ei. Pur şi simplu împuşcată în cap. Alte mărturii atestă că cei prinşi pe "fâşie" au fost îngropaţi chiar la locul crimei. Un caz de o sălbăticie fără seamnăn s-a petrecut în 1988, în apropierea comunei bihorene Valea lui Mihai, la graniţa cu Ungaria, când 11 fete de liceu din Oradea au vrut să treacă frontiera. Au fost prinse de grăniceri, care le-au dezbrăcat, le-au violat şi la sfârşit le-au biciuit.

"Secretele au fost aruncate în Cazanele Dunării"

L-am întâlnit de curând pe Johann Steiner, la Bucureşti. Făcusem iniţial cunoştinţă pe Internet, după ce-mi trimisese o solicitare în legătură cu un material pe care l-am scris cu doi ani în urmă la ziarul unde lucrez şi acum - România liberă - despre una dintre cele mai mari călăuze de la Dunare. Mărturia personajului meu a intrat astfel în paginile volumului pe care Johann l-a semnat în colaborare cu Doina Magheţi. Am remarcat un lucru neaşteptat, pe care scriitorul mi l-a spus, referindu-se la cei peste 100 de oameni pe care i-a intervievat pentru cartea de faţă. Câţiva dintre ei au refuzat ulterior sa li se mai facă publice numele şi povestea, fără nicio explicaţie. N-ar fi exlusă teama, a opinat interlocutorul meu. Dacă eşti deja în Vest şi încă îţi mai e frică de trecut, după mai bine de două decenii de la căderea comunismului în Europa, atunci ce să mai spui de cei care trăiesc azi în România?! Mă refer la ţăranii din satele de pe malul Dunării. Am avut şi eu experienţa secretomaniei, încă stăpână peste acea zonă, când mi-am documentat reportajul "Călăuză pentru evadaţii din Epoca de Aur". Un localnic bătrân mi-a explicat, cât mai plastic, teama consătenilor săi - "secretele au fost aruncate în Cazanele Dunării şi nimeni n-o să le mai scoată vreodată de acolo". Până la urmă am găsit ce căutasem, în Eşelniţa. Un om căruia nu-i era frică să vorbească. Am înţeles apoi de la Alexandru Şimian - fosta călăuză - de unde vine idea asta, a dunărenilor de la Cazane, de-a nu vorbi despre ce-a fost până în 1989. Problema e că în vremea comunistă, în satele din partea asta de ţară, unii localnici erau călăuze pentru fugari, iar altii colaborau cu organele de ordine. Se turnau între ei rude, prieteni, vecini. De-asta mi-a spus acum Alexandru, om încă în putere, că nu vrea să-şi vadă dosarul de la Securitate, decât după ce va împlini 80 de ani. Pentru că se teme să afle cine l-a turnat. Să nu facă ceva necugetat împotriva turnătorului său. Probabil că şi alţii gândesc la fel. S-a instaurat astfel, după 1990, un fel de "armistiţiu" între cele două tabere. Bărbatul pe care l-am întâlnit a fost arestat în 1988, anchetat timp de trei luni, bătut, pentru că autorităţile ar fi vrut să afle toată filiera călăuzelor din Eşelniţa. Omul a rezistat. Dacă ar fi cedat, 30 de "colegi" de-ai săi riscau să fie arestaţi. A fost dus la judecată în lanţuri, la Turnu Severin.