Ibadiţii îşi întemeiază o dinastie

Un alt centru în care misionarismul ibadiţilor a dat roade a fost în Africa de Nord, mai ales printre berberi, care le erau ostili arabilor. După un conflict cu sufriţii, ibadiţii şi-au fondat propriul stat, cu dinastia Rustamizilor (776-909), care stăpânea teritorii din Algeria până în Tripolitania şi sudul Tunisiei.

Imamii (liderii religioşi) conduceau acest stat recunoscut pentru toleranţă- creştinii aveau poziţii politice importante şi pentru reţeaua de negustori care propovăduiau doctrina ibadiţilor în nordul Africii şi sudul Saharei. Ei şi-au ales lideri care nu erau arabi. Rustamizii le-au cedat controlul şiiţilor fatimizi, punând capăt oricărei speranţe de a stabili un regat ibadit în Magreb.

Deşi regimul lui Abd Allah în Arabia a fost răsturnat, adepţii lui au avut succese în Oman, unde, în 793, şi-au stabilit un stat independent, care a devenit punctul central al mişcării ibadite. Şi-au ales liderii aplicând un sistem electoral complex şi au respins ideea eredităţii. Deşi învinşi de abasizi în 893, ibadiţii au reuşit să-şi menţină controlul local şi şi-au redobândit independenţa când puterea califatului a început să scadă. Din Oman, ei şi-au răspândit doctrina în Africa de Est, unde mai există şi astăzi.

Înapoi în prezent

Ibadiţii din Omanul zilelor noastre, din Africa de Est şi Magreb au evoluat mult de la violenţele şi ostilitatea strămoşilor charigiţi. În loc să îi considere pe musulmanii din alte ramuri drept necredincioşi demni să moară, îi privesc ca pe nişte nerecunoscători şi se feresc de ei, adică nu leagă prietenii şi nici nu se asociază în vreun fel. Ibadiţii se roagă împreună cu alţi musulmani în moschei. Sunt priviţi ca membri paşnici ai comunităţii şi deloc înclinaţi spre fanatism.

Există diferenţe majore între ei şi ceilalţi musulmani: le condamnă memoria califilor Othman, Ali şi Moavia şi cred că nu există nici o posibilitate de izbăvire de la pedeapsa eternă în iad, dacă o meriţi. Ca şi charigiţii de la începuturi, ei folosesc un sistem democratic ca să-şi aleagă liderul, care este numit de bătrânii comunităţii, ţinând cont de moralitatea, religia şi calităţile de conducere de care dă dovadă. Imamul lor, Ahmad ibn Sid (1754-1783), i-a unit pe toţi cei din Oman sub conducerea sa, formând dinastia Bu Sa'id, care domneşte şi acum. La sfârşitul secolului XIX, triburile din interiorul ţării s-au rupt de cele de la graniţe, alegându-şi un conducător pe care l-au numit Imamul Musulmanilor. Şi-au păstrat independenţa până la sfârşitul anilor '50, formând ultimul stat charigit pur. Sultanatul pe care Omanul l-a stabilit în Zanzibar în 1832 a devenit un alt leagăn pentru doctrina ibadită, deşi conducătorii lui nu se numeau imami.

De ce statele charigiţilor nu au rezistat

Charigiţii au o istorie la fel de lungă ca cea a islamismului. S-au reafirmat la sfârşitul secolului XVII şi s-au implicat în războaiele civile ale arabilor. S-au dezvoltat întotdeauna bine în timpul revoltelor, au atras un număr mare de adepţi şi au sfidat regulile existente. În unele cazuri, au reuşit să-şi întemeieze state, cu califi şi să colecteze taxe, cum au fost cazurile lui Najda ibn Amir în Arabia şi Quatari în est. Quatari şi Atiyya ibn al-Aswad au bătut monedă, simbol al suveranităţii, cum au făcut Dahhak în Mesopotamia şi câteva state efemere în Africa de Nord.

Dar nici unul din aceste state nu a rezistat. Atrăgeau oamenii când erau războaie civile, dar, în perioadele de linişte, extremismul lor nu era bine primit. Însuşi sistemul lor democratic submina autoritatea unui lider, în timp ce fanatismul le scinda comunitatea.

Extremiştii atrăgeau tot felul de adepţi, mai ales din rândurile arabilor non-musulmani, dar niciodată nu a aderat o întreagă comunitate, aşa că niciodată nu a reuşit să prindă rădăcini într-o regiune pentru foarte mult timp. Numai ibadiţii, care au învăţat să facă compromisuri, au reuşit să supravieţuiască până în prezent. Terorismul şi extermismul au eşuat; viitorul aparţine celor care ştiu să se adapteze şi să coopereze, spune profesorul Clive Foss.