Se ştia de mult timp că summit-ul de această săptămână asupra securităţii între Nicolas Sarkozy, Angela Merkel şi Dmitri Medvedev risca să fie un non-eveniment. Franţa dorea ceva spectaculos, Germania ceva rezonabil, Rusia ceva care se putea vinde. Deci, şansele de a se înţelege erau minime. Dar întrunirea de la Deauville, în nordul Franţei, s-ar putea până la urmă dovedi a fi un non-eveniment cu consecinţe. Când istoricii vor privi înapoi, ar putea fi văzut ca momentul în care liderii şi-au dat seama că trăiesc într-o Europă multipolară.

Însăşi faptul că summit-ul a avut loc pune capăt solipsismului Uniunii Europene. În timpul anilor 1990, mulţi gânditori preconizau că Europa era pe cale de a deveni un continent "postmodern", care nu se mai baza pe un echilibru de putere. Suveranitatea naţională şi separarea afacerilor interne şi externe erau considerate mult mai puţin importante. Iar UE şi NATO erau presupuse să se extindă treptat, până când toate statele europene ar fi ajuns să fie aliniate. Până de curând, părea că situaţia evoluează astfel. Europa Centrală şi de Est au fost transformate, Georgia şi Ucraina au înregistrat o creştere drastică a tendinţelor pro-occidentale, iar Turcia a înaintat puternic spre aderare.

Paradoxala UE

Dar acum, perspectivele pentru această ordine europeană unipolară se evaporă. Rusia, care nu a apreciat niciodată NATO sau extinderea UE, este suficient de puternică pentru a cere deschis o nouă arhitectură a securităţii. Turcia, frustrată de modul în care unele state UE au blocat negocierile de aderare, urmăreşte din ce în ce mai mult o politică externă independentă şi este în căutarea unui rol mai extins. Fără a mai pune la socoteală că SUA - ocupată pe deplin cu Afganistanul, Iranul şi ascensiunea Chinei - a încetat să mai fie o putere europeană cu normă întreagă. Deci se profilează la orizont o Europă multipolară.

Ca rezultat, mai degrabă decât o singură ordine multilaterală centrată în jurul UE şi NATO, vedem acum emergenţa a trei poli - Rusia, Turcia şi UE - care sunt toate pe cale să îşi dezvolte propriile "politici de vecinătate", concepute pentru a-şi întări respectivele lor sfere de influenţă care se suprapun în Balcani, Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală. Desigur, un război între marile puteri este puţin probabil. Dar concurenţa este în creştere iar instituţiile existente au fost incapabile de a preveni criza din Kosovo în 1998-99, de a încetini cursa înarmărilor în Caucaz, de a preveni tăierile aprovizionării cu gaze a UE în 2008, de a preveni războiul ruso-georgian sau de a opri instabilitatea în Kîrgîzstan în 2010 - ca să nu mai vorbim de a face progrese în rezolvarea celorlalte aşa-numite conflicte îngheţate ale continentului.

Paradoxul central este că UE a petrecut o mare parte din ultimul deceniu apărând un sistem pe care propriile guverne îl consideră disfuncţional. Ei au rezistat cererilor Moscovei de a repune în discuţie securitatea, pentru a proteja status quo-ul. Dar, pentru că instituţiile oficiale au ajuns să fie blocate de rivalitate, UE, Rusia şi Turcia operează din ce în ce mai mult ocolindu-le. De exemplu, unele state membre ale UE au recunoscut independenţa Kosovo, în ciuda opoziţiei ruse; Rusia a recunoscut independenţa Abhaziei şi Oseţiei de Sud, în ciuda opoziţiei UE; iar Turcia a cooperat cu Brazilia în formularea unui răspuns la ameninţarea nucleară a Iranului, fără să se consulte cu NATO. Liderii europeni, prin apărarea unei iluzii de ordine, riscă să facă din dezordine o realitate.

Ordinea de zi potrivită, participanţii greşiţi

Şi aici intervine summit-ul de la Deauville. El are ordinea de zi potrivită, dar participanţii greşiţi. Credem că, mai degrabă decât să negocieze un nou tratat sau să organizeze o nouă reuniune între Paris, Berlin şi Moscova, UE ar trebui să încropească un simplu "trialog de securitate" cu puterile care vor da forma securităţii sale în secolul 21 - Rusia şi Turcia. Dacă UE ar propune un astfel de forum, ar scăpa de obligaţia de a da răspunsuri defensive propunerii lui Medvedev din 2008 de un nou tratat de securitate. Oferind Turciei un loc în capul mesei - în paralel cu negocierile de aderare - liderii UE ar putea ajuta să menţină în viaţă identitatea europeană a Turciei, canalizând în acelaşi timp puterea ei culturală, economică şi militară în vecinătate. Şi dacă Lady Ashton - şeful politicii externe a UE - ar fi prezentă la negocieri, mai degrabă decât Berlinul şi Parisul, statele membre ar curma anomalia care o reprezintă faptul că UE, unul dintre principalii furnizori de securitate în Europa, nu este reprezentată în niciuna dintre instituţiile de securitate ale continentului.

UE are nevoie de o nouă abordare strategică, care să nu fie concentrată în jurul prevenirii războaielor între puterile Europei, ci care să le ajute să convieţuiască într-o lume în care ele se află la periferie şi unde un vecin în faliment poate fi la fel de înfricoşător ca unul puternic. Scopul ar trebui să fie crearea unei discuţii trilaterale mai degrabă decât crearea unei Europe tripolare. Înfiinţarea unui trialog simplu ar putea da o nouă viaţă vechii ordini instituţionale şi - pentru a-l parafraza pe Lordul Ismay - ar ajuta a menţine UE unită, Rusia post-imperială şi Turcia europeană.

Sursa: www.presseurop.eu