Qatarul îl curtează pe fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy pentru a obţine Maroc Telecom, arată Financial Times, potrivit căruia Doha i-a propus acestuia conducerea unui fond de investiţii de 500 milioane euro, dedicat realizării de proiecte în Maroc, Spania şi Brazilia. Este încă o acţiune a micului emirat care de câţiva ani şi-a construit un adevărat imperiu mondial.
Fostul şef al statului francez Nicolas Sarkozy a primit propunerea de a prelua conducerea unui fond de investiţii din Qatar, dedicat investiţiilor în Maroc, Spania şi Brazilia. Sarkozy, care visează la un nou mandat la Elysee, ezită să răspundă propunerii, convins că francezii nu l-ar ierta dacă devine salariat al Qatarului, întreţine misterul şi alimentează zvonurile. În Franţa, micul şi bogatul emirat este acuzat că formează lobby-uri în periferiile sărace, în majoritate populate cu musulmani, investind, prin intermediul unui fond, în lupta contra inegalităţilor. Acum, operatorul qatariot de telefonie Qtel doreşte să cumpere Maroc Telecom pentru a completa „harta” sa de vânătoare în Maghreb, unde este deja acţionar majoritar în cadrul operatorilor tunisian şi algerian, Tunisiana şi Nedjima.
Emiratul nu este singurul care îl curtează pe Nicolas Sarkozy. Emiratele Arabe Unite l-au abordat, de asemenea, pe fostul preşedinte francez pentru a interveni în favoarea operatorului lor, Etisalat, pentru a prelua cele 53% deţinute de Vivendi în Maroc Telecom. În februarie, Le Canard Enchaine lăsa să se înţeleagă că preşedintele francez François Hollande a cerut companiei Vivendi să amâne cedarea acţiunilor Maroc Telecom pentru ca Franţa să poată păstra controlul filialei Vivendi în Mali şi din alte state africane până la sfârşitul acţiunii militare angajate în Mali, fiind indispensabilă pentru a pune sub ascultare islamiştii Aqmi. De când Hollande a încrucişat armele cu djihadiştii din Sahel, Elysee nu doreşte ca Maroc Telecom să-şi schimbe patronii, cel puţin pentru moment şi în nici un caz în favoarea Qatarului, suspectat că ar cocheta cu Aqmi. Hollande i-ar fi telefonat regelui Mohamed pentru a-l convinge să blocheze lucrurile. Maroc Telecom, cu 31 milioane de abonaţi, este primul operator în Mali, Mauritania, Burkina Fasso, Niger şi Camerun, adică majoritatea ţărilor implicate direct sau indirect în războiul din Mali.
Bulimie investiţională
Emiratul Qatar, bazându-se pe „munţii” de petrodolari, a cumpărat în ultimii ani tot ce a dorit. De la sport la imobiliare, de la hoteluri la bănci, chiar şi celebra casă de modă Valentino, şi se pregăteşte să înghită şi Mark&Spencer. O bulimie de investiţii ce pare fără limite şi ultima ţintă dorită este Maroc Telecom, ce aparţine în proporţie de 53% companiei franceze Vivendi. În perioada lui Sarkozy la Elysee, Qatarul, al cărui emir este prieten cu acesta, a devenit din ce în ce mai prezent în economia franceză. După Lagardere, LVMH, Total şi chiar celebrul club de fotbal din Paris, Saint Germain, iată că a venit rândul companiei Vivendi. Qatar Holding, controlat de fondul suveran al emiratului, Qatar Investment Authority (QIA), a cumpărat în ultimele luni 2% din capitalul grupului francez de media şi telecomunicaţii. Hegemonia Qatarului în Franţa este departe de a fi apreciată de statul francez, emiratul fiind considerat susţinător al islamiştilor Aqmi, aflaţi în relaţie cu Al Qaeda.
Emirul Qatarului, Hamad ben Khalifa al-Thani, obişnuit să obţină tot ce vrea, l-a ales pe amicul său Sarkozy pentru accesul în sferele înalte din Maroc şi pentru carnetul acestuia de adrese şi relaţiile puternice pe care le are la Madrid şi Brasilia. Fostul preşedinte va fi solicitat de emirat să ajute şi la achiziţionarea de active strategice în Franţa, operaţiuni din ce în ce mai dificile cu socialiştii aflaţi la putere şi din cauza suspiciunilor crescânde în Franţa faţă de minusculul emirat. Potrivit unor publicaţii franceze, Nicolas Sarkozy va fi asociat la proiectul cedării acţiunilor Maroc Telecom, care ar completa prezenţa Qatarului într-o regiune unde este deja acţionar majoritar în Tunisiana şi în Nedjima. Vivendi a cerut 7 miliarde dolari pentru a vinde acţiunile Maroc Telecom, sumă care ar genera comisioane frumoase celui care ar ajuta la încheierea tranzacţiei. Pentru asta, QIA mizează pe excelentele relaţii întreţinute de Sarkozy cu doi actori principali ai dosarului – regele Mohamed al VI-lea al Marocului şi preşedintele consiliului de supraveghere de la Vivendi, Jean-Rene Fourtou, pentru a-i bloca pe ceilalţi pretendenţi din Emiratele Arabe Unite, Coreea de Sud, Franţa şi Africa de Sud.
Vivendi este în plină revizuire strategică şi doreşte vânzarea participării în Maroc Telecom, dar şi în filiala sa braziliană GVI. Potrivit analiştilor, această cesiune este „logică” pentru un activ cu risc geopolitic şi din cauza instabilităţii ţărilor arabe, fără a mai vorbi de marea expunere pe piaţa marocană, în timp ce o diversificare a fost făcută cu participaţii în mai multe state africane.
Vila din Marrakesh
Nicolas Sarkozy a primit cadou o vilă la Marrakesh de la o companie deţinută în cooperare de un grup din Emirate şi de un holding al regelui Mohamed al VI-lea. Potrivit publicaţiei Le Point din iulie 2012, în timpul vacanţei ce a urmat alegerii prezidenţiale, Nicolas Sarkozy şi soţia sa, Carla Bruni, au vizitat de două ori o reşedinţă de lux de 1.500 mp situată în cea mai elegantă zonă din Marrakesh, aflată în vânzare la un preţ de 4-5 milioane euro. Iar media marocană a precizat că vila de vis din Marrakesh este un somptuos cadou primit de Sarkozy la final de mandat şi cu ocazia naşterii fiicei sale Giulia de la regele Mahomed al VI-lea. Se ştie că regele Marocului obişnuia să îl invite în mod regulat pe Sarkozy şi familia acestuia într-unul din palatele sale din Marrakesh, Jnane Kebir. Cuplul Sarkozy-Bruni a fost găzduit de suveranul marocan şi la Royal Mansour, cel mai luxos hotel din oraş, proprietatea regelui. Vila în cauză face parte dintr-un ansamblu rezidenţial de lux şi este situată în centrul palmierilor din Marrakesh, în vecinătatea prestigiosului teren de golf cu 36 de găuri.
Qatargate
La 2 decembrie 2010, Hamad ben Khalifa al-Thani, emirul Qatarului, ţinea în mână lumea, mai precis Cupa mondială de fotbal, pe care a ridicat-o ca trofeu în faţa oficialilor uluiţi aflaţi în marea sală a Federaţiei Internaţionale de Fotbal (FIFA) din Zürich. Qatarul, mic stat din Golful Persic, cu o suprafaţă de 11.400 kmp şi 1,7 milioane locuitori, din care 85% expatriaţi, a „lăsat pe tuşă” Australia, Japonia, Coreea de Sud şi SUA în cursa pentru obţinerea organizării campionatului din 2022. Emiratul, lider mondial în producţia de gaz lichid, va fi prima ţară din Orientul Mijlociu care va găzdui evenimentul sportiv cel mai privit în lume, alături de Jocurile Olimpice. Aflat pe scenă alături de elveţianul Sepp Blatter, preşedintele FIFA, şeful clanului al-Thani a auzit deja nemulţumirile şi aluziile de scandal care jurau că este imposibil să joci sub un soare arzător, când termometrele ating 50 grade Celsius. El ştia că va fi acuzat că a cumpărat FIFA cu promisiunea că va investi 100 miliarde în sărbătoarea fotbalului, dar nu i-a păsat şi i-a fost greu să îşi ascundă sub mustaţă zâmbetul unui om fericit.
Despot declarat
Robert Menard, fondator şi director al Reporters Sans Frontières, care a lucrat la Doha între 2008 şi 2009, declara că sub aspectul unui bonom se află „un militar de profesie, un despot şi nimic, sau aproape, dintr-un democrat”. Acest beduin domneşte peste o societate a islamului wahhabit riguros, care cultivă un apartheid discret. Dar nimeni nu se plânge în acest emirat unde statul, protector şi omniprezent, nu cere nici un impozit şi plăteşte pentru educaţie, sănătate, apă, electricitate, locuinţe, căsătorii… Pacea socială are preţul ei şi noul „căpcăun” mondial o ştie şi plăteşte. Şeicul Hamad ben Khalifa al-Thani este mai ales un om de afaceri avizat, îndârjit şi gata la orice, cum o dovedeşte istoria sa personală. De exemplu, a preluat conducerea emiratului în 1995, când, ca prinţ moştenitor, şi-a alungat tatăl, şeicul Khalifa, aflat atunci în vacanţă la Geneva. Un tată care el însuşi îşi debarcase vărul în 1972 şi care, de atunci, confundase seifurile statului cu propriul portofel.
Dar, Khalifa, care a încercat în 1996 să îl înlăture de la putere pe fiul său cu ajutorul saudiţilor, a limitat exploatarea celui mai vast sit de gaz din lume, North Dome Field, de frica iranienilor, care împărtăşesc la nord această enormă rezervă şi care ar fi putut la acea vreme să zdrobească dintr-o lovitură acest „ţânţar” sunnit. Emirul înţelesese că viitorul Qatarului trecea prin acest ţinut de 6.000 kmp. O adevărată mină de aur cel puţin încă un secol. Este adevărat că este departe de economia foarte artificială a vecinului Dubai, construită pe nisip.
Spre deosebire de emirul Dubaiului, Mohammed ben Rachid al-Maktoum, emirul Qatarului are mijloace nelimitate, datorită apetitului economiei mondiale pentru aurul negru, care a provocat în anii 2000 creşterea preţurilor la niveluri astronomice. „El a reuşit să ridice „un Himalaya de dolari”, estima ironic un fost agent al serviciilor secrete franceze, specialist al regiunii.
Suspicios faţă de influenţa străină, dar conştient că trebuie să deschidă ţara, emirul a creat un fond suveran în 2005, Qatar Investment Authority (QIA), pe modelul kuweitienilor sau al singaporezilor. Beneficiind de fluvii de bani, Qatarul a profitat de criza financiară din 2008 şi de lipsa lichidităţilor în Occident şi a investit, lista devenind din ce în ce mai lungă.
Investiţii explicate prin dorinţa pregătirii viitorului post-aurul negru în această ţară deşertică ce importă 95% din bunurile de consum, inclusiv hrană. Pentru Doha, investiţiile sunt o diplomaţie, statul cheltuie pentru a exista pe harta mondială şi pe scena internaţională, unde Qatarul joacă un rol de mediere. O formă de revanşă mai ales pentru emir, care în copilărie trebuia să explice vameşilor europeni sau americani unde se află ţara sa când arăta paşaportul. Un analist arată că pentru qatarioţi „lumea este ca un Monopoly”, obţin poziţii cu investiţiile lor pentru a acumula maximum de puteri. Ceva ce experţii numesc „soft power qatari”, care datorează mult şi canalului Al Jazeera, pe care emirul l-a lansat în 1996.
Al Jazeera
Rapid, Al Jazeera, primul canal de informaţii continue în limba arabă şi-a făcut un nume şi a devenit de neînlocuit în Orientul Mijlociu, făcând să tremure – şi apoi să cadă – dictatorii regiunii. Un succes pe care emirul îl foloseşte ca mijloc politic, adesea pentru a menaja Al Qaeda citind comunicatele sale sau pentru a lovi un alt lider arab cu dezvăluiri exclusiviste. Al Jazeera este considerată piesa de rezistenţă a dispozitivului de influenţă a Qatarului. Un dispozitiv care nu este întâmplător şi pentru şeic, aceste legături economice ţesute cu răbdare cu Franţa, Marea Britanie, SUA şi Germania sunt o „asigurare pe viaţă”.
Şeicul Hamad ştie că stă pe un scaun ejectabil în această ţară foarte conservatoare, unde mulţi consideră că merge prea rapid cu reformele. În 2009 a avut de-a face cu o lovitură de stat organizată de vărul său Hamad ben Jassim ben Jaber al-Thani, puternicul premier şi ministru de Externe, dar şi conducătorul QIA. Afacerea s-a încheiat discret, fără vărsare de sânge, şi doar câţiva ofiţeri ai armatei naţionale au ajuns în spatele gratiilor.
Ameninţarea este însă şi externă. Qatar este prins între Iranul şiit, la nord, şi Arabia Saudită, la sud, care nu are intenţia să piardă leadershipul wahhabit fără să se apere. Doi vecini de talie care l-ar sfărâma dacă emirul – mereu îngrijorat de a nu fi înghiţit precum Kuweitul de către Irak în 1990 – nu ar fi avut grijă să îşi ofere garanţii occidentale sub forma unei baze militare americane, unor contracte de armament cu Franţa şi unor bune relaţii cu Israelul.
Dar Qatarul susţine islamismul în Gaza, în Tunisia, în Egipt, unde Mohamed Morsi, provenit din mişcarea Fraţii Musulmani, îi datorează preşedinţia. Sau în Siria, unde Qatarul furnizează arme şi finanţează rebelinea sunnită.
