Tonul adoptat de Erdogan în cadrul u-nui interviu televizat, transmis în ziua vizitei sale la Cairo, a fost unul prietenos şi cald la adresa gazdelor sale; premierul turc le-a transmis acestora că ţara sa ar putea fi un exemplu bun de urmat pentru Egipt, subliniind necesitatea unui stat laic, a cărui temelie să fie noua constituţie egipteană: „laicismul nu înseamnă că religia nu joacă nici un rol în stat, ci că statul trebuie să res-pecte toate religiile şi să aibă o poziţie echidistantă faţă de ele”.
Erdogan a promis că, ţara sa va sprijini reformele instituţiilor statului egiptean şi a cerut o adâncire a parteneriatului dintre cele două ţări.
Dacă în această primă parte a discursului Erdogan a adoptat o poziţie moderată, în continuare, premierul turc a atacat din nou Israelul (chiar dacă deocamdată numai la nivel verbal), declarând că după atacul forţelor armate israeliene asupra „Flotilei Libertăţii”, care a încercat anul trecut să spargă blocada impusă de statul evreiesc asupra Fâşiei Gaza, Israelul a pierdut un important partener strategic – şi anume ţara sa.
„Nimeni nu se poate juca cu Turcia sau cu onoarea turcilor”, a afirmat Erdogan, revenind la subiectul său preferat din ultima vreme: cu numai o zi înainte, premierul turc declarase, într-un interviu acordat postului de televiziune Al Jazeera, că omorârea a opt cetăţeni turci, aflaţi la bordul unei nave care făcea parte din flotilă, „a fost, de fapt, un motiv de război” – care nu a fost declanşat, conform lui Erdogan, numai datorită „mărinimiei şi răbdării” pe care a arătat-o ţara sa.
În săptămânile trecute relaţiile turco-israeliene s-au răcit din ce în ce mai mult, guvernul turc expulzându-l pe ambasadorul israelian de la Ankara şi ameninţând că navele sale sale de război ar putea patrula în curând în apele internaţionale din apropierea Israelului; această tensiune a survenit pe fondul ascensiunii Turciei, devenită noua stea a Orientului Mijlociu: cu o creştere economică de 9%, la care statele din Uniunea Europeană nu pot deocamdată decât cel mult să viseze, şi dezamăgită de refuzul UE de a lua în conside-rare în mod serios posibilitatea aderării Turciei, Ankara a decis să renunţe la eforturile sale de a intra în graţiile Europei şi să se concentreze asupra rolului de lider al statelor din Orientul Mijlociu. Susţinerea cauzei palestiniene şi violentele atacuri verbale la adresa Israelului sunt menite să îi aducă lui Erdogan un câştig de imagine în rândul populaţiei arabe – şi totodată în propria sa ţară.
Săptămânalul german Der Spiegel vede vizita lui Erdogan la Cairo drept un act simbolic al premierului turc, prin care acesta încearcă să cimenteze ima-ginea ţării sale drept un exemplu de succes al unei democraţii musulmane. Totodată, Der Spiegel atrage atenţia asupra faptului că oricât de beligerante ar fi declaraţiile premierului turc, acesta s-a abţinut să aducă Israelului afrontul maxim – şi anume, să viziteze Fâşia Gaza.
De asemenea, discursul pe care Erdogan urma să îl ţină în Piaţa Tahrir, în care au avut loc protestele populare care au dus, în cele din urmă, la căderea regi-mului fostului preşedinte egiptean Hosni Mubarak, a fost contramandat – probabil la cererea guvernului egiptean, care nu îşi doreşte ca spiritele să se încingă şi mai mult după asaltul ambasadei israeliene care a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute.
Egiptul, un aliat dubios
Atacul ambasadei, soldat cu trei morţi şi peste 1.000 de răniţi, s-ar fi putut cu uşurinţă transforma într-o catastrofă diplomatică dacă personalul ambasadei nu ar fi fost evacuat în ultimul moment de un comando al forţelor speciale egiptene. Îngrijorător pentru Israel este faptul că intervenţia a avut loc atât de târziu – şi că ea a avut loc în urma unor repetate insistenţe – şi chiar ameninţări – americane.
În urma incidentului, atât Israelul, cât şi Egiptul s-au străduit să evite o criză diplomatică; premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a mulţumit guvernului egiptean pentru intervenţie şi ambele părţi şi-au reiterat susţinerea pentru tratatul de pace dintre cele două state. Cu toate acestea, Israelul priveşte cu îngrijorare la recenta dezvoltare din ţara vecină, unde euforia declanşată de căderea lui Mubarak s-a transformat mai întâi în dezamăgire, din cauza vitezei prea încete a reforme-lor – şi apoi în furie populară direcţionată împotriva Israelului.
Kamran Bokhari, un analist al think-tank-ului american Stratfor, este de părere că atacul nu este neapărat deranjant pentru consiliul militar aflat la conducerea Egiptului: „autorităţile militare egiptene sunt interesate ca tranziţia către un guvern civil să fie amânată cât mai mult – iar tensiunile între Egipt şi Israel ar putea fi folosite pentru a amâna alegerile”, a declarat acesta.
Israelienii sunt conştienţi că liderii egipteni ar putea face un joc dublu – şi privesc, din această cauză, cererea egipteană de a permite remilitarizarea peninsulei Sinai cu destul de multă îngrijorare. Conform tratatului de pace dintre cele două state, Egiptul nu are voie să trimită forţe armate în Sinai fără acordul Israelului, ceea ce s-a întâmplat în repetate rânduri în ultimii ani.
Având în vedere mai multe incidente care au avut loc în ultima vreme în Peninsula Sinai – atât atacuri împotriva Israelului, comise de către terorişti palestinieni, cât şi atacuri împotriva unor obiective egiptene cum ar fi un gazoduct către Israel – guvernul egiptean îşi doreşte o modificare a tratatului de pace.
Israelul se află într-o poziţie delicată, şi anume cea de a interpreta corect intenţiile şi interesele egiptene. Pe de o parte, explică jurnalista Caroline Glick pe site-ul RealClearWorld, există un interes comun de a opri activităţile te-roriste din Peninsula Sinai, dar pe de altă parte, nu este clar în ce măsură aceste activităţi nu au avut eventual, loc fie cu acordul tacit al armatei egiptene, fie chiar cu sprijinul acesteia.
Glick este de părere că, având în vedere poziţiile ambivalente ale militarilor egipteni cu privire la Israel, ura din toate păturile sociale egiptene împotriva statului evreu şi nesiguranţa viitorului politic al statului nord-african, Israelul ar putea regreta amarnic o eventuală revizuire a tratatului de pace. Până acum, atât premierul Benjamin Netanyahu cât şi ministrul Apărării, Ehud Barak, par să nu fie siguri care este cea mai bună cale de urmat.
Problema palestiniană devine acută
Un alt front diplomatic se va deschide lunea viitoare, când Autoritatea Palestiniană din Cisiordania va cere Adunării generale a ONU să o recunoască ca stat. Numărul susţinătorilor este mare – printre ei se numără de curând şi guvernul rus – iar principalul aliat al Israelului, Statele Unite, se vede confruntat cu presiuni enorme de a nu opri recunoaşterea statului palestinian printr-un veto.
Prinţul Turki Al-Faisal, fost director al serviciilor secrete ale Arabiei Saudite şi fost ambasador al acestei ţări la Washington – şi totodată una dintre cele mai influente voci din lumea arabă – a avertizat Washingtonul că Statele Unite „riscă să îşi piardă şi bruma de credibilitate pe care o mai au în regiune” dacă refuză să susţină crearea unui stat palestinian; Al-Faisal ameninţă totodată că ţara sa va înceta să coopereze cu Statele Unite şi va înceta să îi susţină pe aliaţii acesteia din zonă – specificându-l pe premierul irakian, Nuri al-Maliki.
Chiar dacă SUA va bloca recunoaşterea unui stat palestinian, Adunarea generală ar putea recunoaşte apartenenţa Palestinei la ONU cu statut de observator – ca şi Vaticanul. Această recunoaştere ar fi una declarativă, însă totodată şi simbolică.
Israelul se teme că existenţa unui stat palestinian ar putea duce la o creştere a presiunilor internaţionale de a negocia graniţele finale ale celor două state – şi de asemenea la un val de acte teroriste din partea pa-lestinienilor, cu care aceştia ar putea încerca să dubleze presiunea diplomatică.
Istoria conflictului dintre cele două state arată că temerile Israelului nu sunt nefondate – doar că în cazul unei noi izbucniri de violenţă, foştii aliaţi Turcia şi Egipt s-ar putea afla, de această dată, de partea cealaltă – şi Israelul ar putea deveni una dintre victimele haosului generat în Orientul Mijlociu de „primăvara arabă”.
Ankara a decis să renunţe la eforturile sale de a intra în graţiile Europei şi să se concentreze asupra rolului de lider al statelor din Orientul Mijlociu.
