Motivele luptei între nord şi sud, între nomazi şi statornici, între religii, între viaţă şi moarte. Sunt toate prezente în Sudan, un stat tânăr, născut oficial în 1956.

O ţară, sau două jumătăţi inegale care, în ciuda unui onorabil loc 71 în lume după produsul intern brut (cca. 92 miliarde de dolari), se confruntă în realitate cu un nivel de sărăcie la care puţine alte state ale mileniului trei mai coboară.

Peste 2,5 milioane de kilometri pătraţi constituie încă cea mai mare ţară, ca suprafaţă geografică, a continentului negru. Peste puţin timp ea va fi ruptă în două ca rezultat al referendumului din această săptămână. Despărţirea politică este simbolul care consfinţeşte prăpastia ideologică, tradusă printr-un cinism statistic în peste 2.000.000 de morţi.

Referendumul de secesiune

Începând de duminică şi până astăzi (9-15 ianuarie), sudanezii autonomi din sud au votat pentru separarea definitivă a regiunii de restul teritoriului sudanez. Referendumul necesită voturi aprobatoare din partea a cel puţin 60 la sută din electorat.

După 3 zile de referendum, adjunctul secretarului general al Mişcării Populare pentru Eliberarea Sudanului (SPLM - cea care controlează regiunea de sud a ţării), Anne Itto, a anunţat că pragul a fost depăşit, îndeplinind condiţiile de validare.

Sudul are o populaţie între 11 şi 13 milioane de locuitori, potrivit estimărilor SPLM. Datele Fondului ONU pentru Populaţie situau numărul populaţiei, în 2006, la 7,5-9,7 milioane de locuitori. Numărul real se poate apropia de cel vehiculat de SPLM, având în vedere sporul natural pozitiv de 25. Sărăcia celor din sud este însă mult mai gravă. Potrivit unor estimări din 2006 ale Fondului ONU pentru Populaţie, 90 la sută dintre locuitorii din sud trăiesc cu mai puţin de 1 dolar american pe zi.

Votul, destinat exclusiv cetăţenilor provenind din zona sudică, nu a trecut neobservat de opozanţii SPLM. Câteva zeci de persoane au fost ucise, şi mai multe fiind rănite, în timpul atacurilor pe care triburile de arabi le-au îndreptat împotriva unor aşezări sau convoaie cu sudanezi din sud.

Separarea Sudanului este motivată în principal de diferenţele religioase şi culturale. Cei din sud sunt majoritar creştini şi animişti (potrivit acestora orice om are un suflet autonom, care poate părăsi corpul temporar; animiştii personifică totodată şi obiectele şi fenomenele naturii), cu o minoritate islamică, în timp ce arabii din nord sunt în proporţie covârşitoare musulmani.

Miza independenţei sudului

În ciuda sărăciei generale, Sudanul dispune de bogate resurse naturale, în special petrol, şi un mare potenţial agricol. Cu toate acestea, este una dintre cele mai puţin dezvoltate ţări din lume. 

Odată cu debutul exportului de petrol, în 1999, ţara a înregistrat cea mai mare creştere economică de la independenţă încoace. Produsul intern brut a crescut de patru ori faţă de anul 1980, iar investiţiile străine nu au întârziat să apară: în 2006 afacerile străine în Sudan erau estimate de ONU la 3,5 miliarde de dolari, în contextul implementării unui program de reforme sugerat de Fondul Monetar Internaţional. 

Discrepanţele majore între diferitele regiuni şi mediile rural şi urban determină însă imaginea de ansamblu descurajatoare şi duce la mari dezechilibre în ceea ce priveşte egalitatea de şanse a locuitorilor. Aşa se face că, deşi venitul anual brut pe cap de locuitor este de circa 2.200 de dolari (potrivit CIA), nu mai puţin de 40 la sută dintre sudanezi trăiesc sub limita sărăciei.

Lipsa educaţiei instituţionalizate şi gradul mare de şomaj în rândul tinerilor transformă această categorie dintr-un avantaj într-o grea încercare pentru viitorul regiunii.

Sudanul de Sud este printre cele mai sărace zone, alături de Statul Nilul Albastru, Kordofan, Kassala, Darfur şi zonele de la Marea Roşie.

Şi asta în condiţiile în care 85% din resursele petroliere ale ţării se află în această regiune. Cele două părţi, aflate la pace prin 3 acorduri diferite, sunt în continuare legate ombilical. Există o înţelegere prin care profitul obţinut de pe urma exportului de produse petroliere, principala sursă de venituri, se împarte la doi. 

Liderii de la Juba, care va deveni în curând cea mai tânără capitală a lumii, nu vor putea profita de resursele de petrol: pe de o parte sunt legaţi printr-un acord, iar pe de altă parte petrolul extras la ei este transportat pe Nil, în jos, pentru a fi vândut la export, fie la Marea Roşie, ori mai departe, prin Egipt.

Războiul civil, marcă a istoriei Sudaneze

După cum arată Organizaţia Naţiunilor Unite, istoria modernă a Sudanului reprezintă o înşiruire de încercări grele, la foc continuu, fiind marcată de unul dintre cele mai lungi războaie civile din Africa. Chiar în timp ce îşi obţinea independenţa faţă de Marea Britanie şi Egipt, în 1955, partea de sud a Sudanului a fost scena unui conflict, stins în 1972. Liniştea a durat doar 11 ani, iar în 1983 a reizbucnit, la o scară mai mare şi a durat până în 2005, când guvernul sudanez şi Mişcarea Populară pentru Eliberarea Sudanului au încheiat Pactul Naivasha (Acordul de Pace Global).