Turcia, prin ochii unei românce ajunsă a doua nevastă

de Daniel Befu , 12 iunie 2011

O bistriţeancă a aflat după trei ani că turcul cu care se măritase mai are încă o nevastă. O tulceancă a ajuns maseuza fostului premier Tansu Ciler, iar o piteşteancă este acum solistă de prima mână la Opera din Istanbul. 

Soprana de la Opera din Istanbul

În 1991 a emigrat în Turcia ademenită de un amorez turc. Douăzeci de ani mai târziu piteşteanca Otilia Rădulescu Ipek are o carieră strălucită de soprană la Opera din Istanbul şi e profesor la conservatorul universităţii din metropolă.

Otilia avea doar 23 de ani când a pornit într-un turneu cu trupa teatrului din Piteşti, în calitate de solist vocal: „În perioada aceea l-am cunoscut pe soţul meu aici, la Istanbul. Era spectator în sală şi când eşti foarte tânăr flash-ul nu e foarte greu de aprins. Era un bărbat foarte cald, m-a invitat la kebab pe malul Bosforului. De prima dată când l-am zărit, Bosforul mi s-a părut un loc extraordinar de colorat şi exotic, cu vilele acelea superbe de pe coline, cu bărcuţele minuscule şi vapoarele imense care-l traversează, cu restaurantele de peşte de pe maluri. Alt lucru care m-a marcat prima oară a fost bogăţia pieţelor. Venind din România unde vedeai 3 morcovi şi două cepe, aici vedeam banane şi tot ce vrei, băcănii cu toate puse la un loc, o explozie de culori şi un miros specific foarte frumos care şi acum îmi place. Mirosul pieţelor pentru mine are un iz deosebit care întotdeauna mă îndreaptă spre nostalgie".

Românca a picat în mrejele tânărului mustăcios, proprietar al unui mic atelier de broderie: „După 9 luni m-a cerut de soţie tot pe malul Bosforului, la Dolmabahce, locul unde a murit Ataturk, într-o seară răcoroasă de sfârşit de octombrie". A fost o decizie cu renunţări: „Eu n-am plecat din România cu ideea să rămân în Turcia sau c-o să trăiesc vreodată aici. Foarte greu m-am hotărât şi chiar şi după ce m-am căsătorit tot am avut speranţa că o să fac într-un fel sau altul şi-o să mă întorc în România. Niciodată n-o să fiu împăcată sută la sută cu asta. Părinţii m-au sprijinit, au spus «da» plecării mele, numai că nu s-au bucurat foarte mult că o să fiu foarte departe de ei. Eu le-am promis atunci că o să-i vizitez la fiecare 2-3 luni, că o să încerc să vin înapoi. N-am putut să mă ţin de cuvânt. Viaţa nu-ţi permite să faci lucrul ăsta".

În primii ani Otilia a fost casnică: „A fost mai greu începutul într-o ţară în care nu ştii limba, dar românul nu poate să stea locului. Întotdeauna unde se duce trebuie să muncească, spre deosebire de turcoaice. Nu mă refer la cele moderne. Aici toate femeile din generaţia anterioară stau acasă, spre deosebire de mamele noastre care totdeauna au muncit şi ne-au învăţat şi pe noi tot aşa. În primii ani am stat acasă şi îmi amintesc că înnebunisem. De ce femeia stă acasă în Turcia? Să aibă grijă de soţ, de copii, să nu iasă prea mult afară, să nu poată cunoaşte pe altcineva, să nu i se deschidă ochii prea mult".

La scurt timp piteşteanca a format o trupă muzicală împreună cu nişte prieteni, interpretând piese în engleză. După 2 ani vorbea deja limba şi s-a înscris la Conservatorul Universităţii din Istanbul. Examenul de admitere l-a susţinut exclusiv în limba turcă la mai multe discipline, printre care şi matematică, care era obligatorie. 

Din 2000 Otilia a devenit solistă la Opera de Stat din Istanbul, unde a interpretat 14 roluri de primă mărime, apariţiile sale pe scenă fiind gustate de elitele economice-cultural-politice ale Turciei: "Pe Erdogan nu l-am văzut niciodată la operă. El participă doar la spectacole de protocol. Dar pe liderii partidului de opoziţie aproape în permamenţă îi văd în sală. Doamna Tansu Ciler e o iubitoare de cultură. La fel şi miliardarii. Primii doi cei mai mari patroni de holdinguri ai Turciei sunt prezenţe constante şi dacă nu vin dânşii, vin soţiile sau vin fetele lor. Deja le cunoşti chipurile din ziare. Şi Orhan Pamuk venea la un moment dat. L-am văzut de câteva ori. Chiar şi Emil Constantinescu a fost la unul din spectacolele mele acum 3 ani".

În prezent Rădulescu e recăsătorită cu un tenor de la aceeaşi operă şi pe lângă cântat predă cursuri studenţilor la conservator.

Maseuza ex-premierului Tansu Ciler

 În 1939, la puţin timp după moartea lui Ataturk, Turcia a iniţiat o politică de repatriere a turcilor de peste hotare, sperându-se că aceştia vor aduce cu ei o altă concepţie, europeană şi modernă. Expaţilor dispuşi să se întoarcă statul turc le-a oferit pământuri ca să le lucreze în jurul Ankarei, la Aksaray, Eskişehir şi în alte aşezări din podişul Anatoliei, pentru ca stabilindu-se la ţară, să-i înveţe pe turci cum se practică agricultura modernă, ne introduce în propria poveste tulceanca Gheonur Ilmaz (49 ani).

Româncă de etnie turcă, Gheonur Ylmaz (49 de ani) ne-a povestit că gândurile de emigrare au bântuit multe decenii familia ei: „Foarte multe familii au plecat pe vremea aceea din Dobrogea. Îi luau cu vapoarele de pe Dunăre. Se îmbarcau cu căruţe, cu vaci, cu tot calabalâcul şi porneau spre o viaţă nouă. După cum spune mama mea, care e din Tulcea, în perioada aceea plecau sate întregi. Zece vapoare a numărat doar ea. În satul ei numai 3 familii, dintre care şi bunica mea cu mama au rămas, din cauză că a început războiul şi s-au închis graniţele. Vânduseră casa şi pământul, aveau totul pregătit, dar n-au mai apucat să suie pe ultimul vapor".

Primul membru al familiei lui Gheonur a reuşit să plece 30 de ani mai târziu: „Fratele mamei, unchiul meu, şi-a făcut actele pentru emigrare în 1970. Timp de şapte ani n-a primit nici un răspuns. În '77, în prima noapte după cutremur, dintr-o dată la ora 00.20 a fost trezit din somn de un telefon în care era anunţat că i s-a aprobat oficial plecarea. În noaptea aia 5.000 de persoane au primit aprobare pentru emigrare în Canada, Germania şi celelalte ţări deoarece comuniştii aveau nevoie de casele lor ca să-i mute în ele pe sinistraţi. În câţiva ani a prins ceva cheag. Şi-a făcut un magazin alimentar la Istanbul, casa lui, şi i-a făcut mamei o chemare pentru reîntregirea familiei".

Gheonur avea 15 ani în 1979 când a păşit prima oară în Turcia, ca turistă: „Eram copil pe-atunci. Ştiţi ce m-a şocat? Iluminatul public. Noaptea era foarte multă lumină pe străzi deşi Istanbulul nu era nici pe departe ca acum".

La revenirea în România, directorul de la liceul IOR unde învăţa, om neumblat, a întrebat-o curios: "Cum e în afară? Cum sunt străinii?". Adolescenta le-a făcut un portret nu prea măgulitor: "Mici, negri şi mustăcioşi. După aceea, când am emigrat, am văzut că n-au pielea chiar atât de brună, s-au înălţat şi n-au mai fost mustăcioşi".

În 1985, Gheonur Ylmaz a plecat definitiv din România, înso­ţi­tă de mamă, bunică şi frate: „Am plecat pe soare cu autobuzul şi când am ajuns în Turcia era o ploaie şi întuneric şi urât afară de îmi venea să plâng. În 3 săptămâni mi-am găsit de muncă la un cabinet de cosmetică pentru că în România făcusem nişte cursuri de cosmetică şi de masaj, după care am început să urc. Efectiv în fiecare an am urcat şi mulţumesc lui Dumnezeu, tot am făcut singură, n-am moş­tenit nimic, am luat-o de la lingură şi acum, mulţumesc lui Dum­nezeu, am apartament la 30 de metri de malul Bosforului, fiica mea învaţă la un liceu american privat unde anul de şcola­ri­zare costă 12.000 euro şi am două mici afaceri care-mi aduc venituri de 10.000 euro lunar. Am fost maseuza lui Tansu Ciler (n.r. - fost premier al Turciei), pe vremea când nu devenise încă prim-ministru. Mă chema la reşedinţa ei de pe malul Bosforului, a cărei grădină are malurile scăldate de valurile lui".  

Gheonur are acum o firmă de catering pentru evenimente de business şi o firmă de consultanţă şi traduceri: „Ofer consultanţă pentru străinii care se stabilesc în Turcia. Eu îi învăţ unde să-şi înscrie copiii la şcoală, care e cea mai bună posibilitate în funcţie de buget şi aşeptări, operaţiuni bancare - pentru că mulţi nu sunt obişnuiţi cu mişcările bancare din Turcia etc. Fac şi traduceri. Dar îndeosebi fac consultanţă pentru firmele turceşti care se duc să-şi deschidă afaceri în România şi pentru cele româneşti care vin aici. Eu îi pun în legătură unii cu alţii şi stabilesc detaliile vizitelor şi îi ajut să participe la licitaţii".

 Gheonur primeşte de la companiile româneşti ale căror interese le reprezintă în Turcia pe lângă onorarii şi atenţii în diverse cantităţi: "Românii care vin să facă afaceri aici îmi aduc diverse atenţii care  să-mi aducă aminte de ţară. Companiile cu care lucrez de mai multă vreme ştiu deja ce să-mi aducă. Vin şi-mi aduc mălai, carne de porc şi salam de Sibiu. Pun pariu că eu am mai mult salam de Sibiu în frigider decât aveţi dumneavoastră acasă în România. Carne de porc se găseşte şi în Turcia, dar e extrem de scumpă, pentru că e doar pentru expaţi. Un kilogram de bacon e 130 de euro. De aceea firmele româneşti îmi aduc muşchi ţigănesc din ţară".

Mama lui Gheonur, fostă muncitoare la Nufărul, îşi ia pensia din România, 480 lei, nebeneficiind de alte venituri din partea statului turc. Din când în când bătrâna vizitează cu dor locurile natale de la Tulcea, unde e copleşită de amintiri: "Uite, din nucul ăsta am căzut când eram mică!...Şi aici e locul unde mergeam să iau apă din Dunăre". Paradoxal, deşi e legată prin atâtea fire de România, bătrâna e supărată că fiica ei s-a măritat cu un român ortodox, în loc să se însoţească cu un musulman: "Domne, dacă vorbiţi despre asta cu mama mea începe să plângă. Ei bine, în 85 mama a părăsit România fericită că nu m-am căsătorit cu un român şi c-o să mă căsătoresc cu un turc şi când colo destinul a făcut să găsesc un român în Turcia. Deşi locuim toţi în aceeaşi casă mama mea nu se înţlege foarte bine cu soţul meu, din cauza religiei, şi suntem căsătoriţi de 17 ani" povesteşte Gheonur.

 În viaţa familiei lui Gheonur religia e un amalgam de precepte, superstiţii şi obiceiuri preluate din ambele religii: „Eu sunt mai paralelă cu religia. Sunt o laică şi un fan al lui Ataturk. Să ştiţi că toţi cei de origine turcă plecaţi din România după război sunt 100% laici şi sunt fanii lui Ataturk. Am un văr mai îndepărtat venit cu 3-4 ani înaintea mea aici şi mă mai întreabă: «Mă, da te duci să te rogi mă la căsuţa cu rachete?». Dar faptul că sunt laică nu înseamnă că nu mă rog. Când aud rugăciunea muezinului întotdeuna zic: «Mulţumesc ţie Alah pentru ziua de azi». Ochiul lui Alah îl am în maşină, îl am în geantă,îl am peste tot. Dar să ştiţi că ştiu să spun şi «Doamne ajută». Am acasă aghiasmă, mi-a dat preotul de la biserica românească din Istanbul. Deşi sunt de religie musulmană, de Paşti eu am vopsit acasă pentru mine personal 300 de ouă pentru că-mi place să dau vecinilor cadouri. Îmi place foarte mult, iar vecinii de-abia aşteaptă să vină Paştele. Am donat ouă vopsite şi la biserica românilor".

Nevasta „numărul 2" a unui turc iubăreţ

Sonia P. din Bistriţa a plecat în '90 în Turcia, într-un concediu, la vârsta de 22 de ani. S-a îndrăgostit şi s-a măritat cu un turc fercheş, patron de restaurant, undeva în sudul Anatoliei. După măritiş s-a trezit că e ţinută încuiată în casă, unde singurele plăceri erau gătitul, măturatul aceloraşi două covoare şi ecranul televizorului.

După doi ani nu ştia o boabă de turcă, iar după trei ani a aflat noutăţi: „Am descoperit că mai avea o nevastă, dinainte de a se fi căsătorit cu mine, cu care avea trei copii. Cu ea stătea ziua, iar la mine venea seara. Am început să nu mai rabd şi când mă lovea sau mă înjura, m-am învăţat să-i răspund şi când era beat, îl loveam şi eu. M-a obligat să-mi vând apartamentul din România şi să-i aduc banii. I-am dat, însă l-am turuit la cap până mi-a trecut jumătate dintr-o casă  pe numele meu. Cealaltă jumătate a locuinţei şi cea de a doua vilă erau pe numele celeilalte soţii. După 11 ani, într-o seară a fost înjunghiat de fratele lui când a intrat în casă. L-a aşteptat după uşă şi l-a ucis din greşeală. Era noapte şi l-a confundat cu celălalt frate".

Acum Sonia s-a recăsătorit cu un bun musulman şi la 34 de ani „Alah a vrut" ca soarta ei să se rotească cu 180 de grade: „Am un mic negoţ cu haine, chiar eu cos la maşină rochii şi mai am o fată care mă ajută la croit. Am casa mea şi o mai ajut cu bani şi pe cealaltă nevastă a fostului meu soţ fiindcă au fost o familie nechibzuită şi în câţiva ani au tocat tot ce le-a rămas moştenire de la fostul meu bărbat". Sonia nu s-ar întoarce în România: „Acolo e atâta sărăcie! Soră-mea are 600 lei salariu în fabrică, iar mama 350 lei pensia. Dacă n-aş fi trimis eu bani să-şi dea din datorii şi să-şi ia frigider, să pună parchet în casă, să-şi ia centrală şi să pună termopane, zău că nu ştiu cum şi-ar fi dus zilele".

Viitorul sună neclar

„Democraţia e singurul lucru care un pic mă cam sperie. Nu ştim exact încotro merge Turcia, dat fiind că partidul acesta radicalist (n.r. - Partidul Justiţie şi Dezvoltare) este la putere. Spre exemplu a început să revină portul musulman pe stradă. Acum 10 ani nu vedeai aşa ceva. Acum la tot pasul femeile sunt îmbrobodite şi nu e vorba de femei de la ţară, care întotdeauna au avut acest port, ci cele care îşi arborează astfel apartenenţa politică. Şi se pare că n-ar fi toate îmbrobodite pentru că vor. Primesc salariu pentru asta. E o politică de propagandă. Alte semne de nelinişte le citim zilnic în presă. Chiar ieri s-a dat publicităţii un sondaj care arată că în ultimii 7 ani, cam de când acest partid e la putere, crimele comise de soţi sau de iubiţi, au crescut în proporţie de 1.400%. Religia are o mare influenţă în felul în care se comportă bărbaţii faţă de soţiile lor. Până la revoluţia lui Ataturk oamenii aveau haremuri şi în religia lor femeia e pe planul doi şi trebuie să se ascundă sub broboadă şi alte restricţii. Când la putere vine un partid care zice «e ok», imediat îşi aduc aminte de această cultură a bărbatului, care e înrădăcinată. Atâtea crime comise în ultimii ani arată că au început să aibă curaj. În Istanbul e foarte important unde locuieşti. Sunt cartiere în partea europeană a Istanbulului unde dacă mă duc pe stradă îmbrăcată aşa cum stau în faţa dumneavoastră, nu mai ies de-acolo. În acele cartiere chiar şi bărbaţii poartă nişte straie ciudate care te duc cu gândul la secte", mărturiseşte Sonia P.

Otilia Rădulescu Ipek e rezervată, la rându-i: „Deşi suntem mame de fete totuşi nu vrem să privim în negru viitorul Turciei. Dar dat fiind modelul Iranului, care era o ţară supermodernă în anii '70 şi privim la ce-a ajuns acum, realizăm că nimic nu-i imposibil".  

Şcolile şi sentimentul patriotic

Fiica de 18 ani a sopranei de la Opera din Istanbul are pe biroul din camera sa o statuetă a lui Ataturk. Atât Otilia Rădulescu, cât şi Gheonur Ylmaz, la fiecare sărbătoare importantă a turcilor, agaţă la fereastră drapelul Turciei. O fac din convingere: „Îmi place steagul turcesc. Când îl văd fluturând mi se pare că-mi dă putere şi mă mândresc cu el. Steagul românesc nu-mi dă nimic, sinceră să fiu. În ultimii 10 ani autorităţile turce au făcut o campanie ca pe toate colinele Istanbulului să arboreze steaguri turceşti. Iar în şcoli li se insuflă copiilor sentimental ăsta profund patriotic. Soţul meu fiind mai mult în România din cauza afacerilor, când a revenit acasă o dată mi-a spus: «Doamne, mulţumesc lui Dumnezeu că m-am mutat în Turcia». «De ce? Pentru că şcolile din România sunt denaturate, copiii s-au schimbat foarte mult şi auzi o mulţime de lucruri incredibile care la noi nu se petrec»", ne spune Gheonur.

Doruri

Pentru Gheonur locul preferat din Turcia e marea Egee, pe malul căreia şi-a făcut obiceiul să închirieze, ca mulţi alţi istanbulezi, peste vară o casă de vacanţă, unde-şi trimite timp de trei luni fiica şi mama pentru că "e verde, e frumos şi e laic în primul rând". În egală măsură Gheonur e fascinată de strâmtoarea Bosfor: "E magnetic. Bosforul e puterea Istabulului". Otilia Ipek păstrează peste tot cu sine o amintire de suflet din Turcia: "Cel mai mult iubesc Bosforul văzut de sus, de pe pod. Când trec cu maşina pe pod şi mă uit în jos e o imagine superbă. Şi întotdeauna când sunt în România sau departe de Turcia şi vreau să mă gândesc la Istanbul imaginea aceea îmi revine în minte împreună cu mirosul de mare, de alge, iod şi peşte". Deşi e turcoaică, Otilia e la răstinpuri încercată de nostalgii: "Îmi lipsesc pădurile de acasă. Şi Sighişoara, loc de poveste".

10.000 de români sunt în Istanbul.

200.000 de români (inclusiv etnici turci) locuiesc în Turcia.

"Deşi suntem mame de fete totuşi nu vrem să privim în negru viitorul Turciei. Dar dat fiind modelul Iranului, realizăm că nimic nu-i imposibil." Otilia Rădulescu Ipek

Comentarii

Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.