Când intri în sufrageria apartamentului din Drumul Taberei parcă ai călători în trecut, la începutul secolului XX: o canapea clasică şi scaune înalte, cu o tapiserie aproape nouă, o masă şi două comode din lemn masiv, multe bibelouri - artă, nu în stilul kitsch comunist - iar lângă canapea, o stivă de cărţi.

Aici locuieşte Iancu Ţucărman, unul dintre ultimii supravieţuitori ai trenurilor morţii, din timpul pogromului de la Iaşi, din 1941. Are 89 de ani, dar o voce clară şi o memorie extrem de exactă şi povesteşte despre lucruri întâmplate în urmă cu 70 de ani ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. 

În trenurile morţii s-au stins aproximativ 3.000 de oameni, asfixiaţi în vagoane pentru vite. Supravieţuitorii au fost trimişi la muncă forţată în Călăraşi şi Podu-Iloaiei, apoi, până în 1944, au înfruntat legile rasiale şi munca forţată.

Când avea numai 19 ani, Iancu a fost înghesuit într-un vagon pentru vite, cu bălegar pe jos, fără aer, apă sau mâncare, mergând prin soare mai mult de opt ore, în timp ce tatăl lui l-a crezut mort o săptămână. Iubitor de muzică clasică, în ultimii ani, a luptat să promoveze tinerele talente.

Cu ajutorul unui prieten, a reuşit să obţină finanţarea a zece tineri care studiază diferite instrumente, iar trei dintre ei formează un trio, „Trio-ul Sternin", după numele binefăcătorului lor. Iancu Ţucărman are şi propria lui emisiune - Mari muzicieni evrei şi nu numai, la radioul online Shalom.

Discriminat de la 15 ani

Ţucărman s-a născut pe 30 octombrie 1922. A primit o educaţie iudaică riguroasă, pentru că tatăl lui era administrator de sinagogi. Sora lui îl ducea la concerte de muzică clasică - de atunci s-a îndrăgostit de muzica cultă şi a început să ia lecţii de vioară.

Iancu a observat primele semne de antisemitism încă de pe vremea când era un elev de 15 ani, iar un profesor de sport i-a tras o palmă: „Jidane, dă-te la o parte". „Atunci, am rămas pentru prima dată stupefiat de comportamentul acestui profesor de gimnastică. Asta a rămas pentru mine ca un ghimpe intrat în inimă."

Apoi, în 1939, a urmat corigenţa la limba germană, în condiţiile în care vorbea acasă în idiş (dia¬lect al limbii germane) şi studiase şi limba literară. Rămâne repetent, moment în care decide să întrerupă şcoala. „Tată, îmi face impresia - asta a fost textual - că nori negri se abat asupra noastră. A început războiul, am avut atâtea dovezi de pusee antisemite, eu nu mă mai înscriu la nici un fel de şcoală, dacă o să fie bine, am convingerea că o să recuperez, dacă nu, o să mor numai cu cinci clase de liceu."
Însă „puseele" antisemite nu s-au oprit.

„Într-o duminică dimineaţă, ne-am trezit cu geamurile sparte la magazin". Pe vremea aceea, familia Ţucărman avea un magazin de metale feroase-neferoase. Ulterior, o dată cu legile rasiale din 1940, familia îşi pierde dreptul să deţină magazinul.

După 7 septembrie 1940, când s-au instalat legionarii la putere, „ne-am trezit cu 30 de legionari la uşă, care au năvălit în casă, că suntem comunişti. Ne-au întors toată casa pe dos, nu ştiu da¬că ne‑a lipsit ceva... dar vă daţi seama, cu 30 de oameni în casă... noi, trei copii. Nici nu ştiam ce e aia comunism", povesteşte Ţucărman.

La chestură: „Măcar n-ai să mori azi"

„Scoaterea noastră din case, în dimineaţa de 29 iunie, a fost ca un trăsnet. Noi stăteam în beci, din cauza bombardamentelor; războiul împotriva Uniunii Sovietice începuse la 22 iunie." Evreii au fost scoşi din case, încolonaţi în rânduri de câte 10-12 oameni, cu mâinile ridicate - Iancu Ţucărman îşi repetă, în sufrageria apartamentului său, gestul de acum 70 de ani - şi duşi la secţia de poliţie (chestură).

„În dreapta mea, era cumnatul meu, în stânga mea, era tata. Şi, bineînţeles, eram sute... şi nu ştiam unde eram duşi, în ce direcţie... Eu aveam un cesuleţ... La un moment dat, s-a oprit un plutonier major, a văzut ceasul, eram al doilea din rând, mi-a dat două palme, mi-a scos ceasul şi mi-a spus: „Măi jidane, tot nu vei mai avea nevoie de el".

„În momentul ăla, noi, toţi cei care am auzit vorbele lui, ne-am dat seama că ceva groaznic urmează să se întâmple. Tata, care era un om matur şi vorbea perfect în limba română, s-a exprimat în idiş. Tradus în româneşte, însemna: „Mă băiatule, fie acest ceas o jertfă pentru sufletul tău... Mi-a intrat asta în minte, tata era un om credincios", îşi aminteşte bărbatul. 

Poliţia a anunţat că toţi evreii trebuiau să aibă bilete de trecere liberă. Oamenilor în vârstă şi femeilor li s-a eliberat un bilet, „de 6/4, cu o ştampilă, pe care scria „liber". Şi li s-a dat ăstora şi li s-a spus: Cine nu are, a doua zi, acest bilet, va fi împuşcat pe loc". Şi, atunci, unii s-au dus la poliţie.