Victima scărilor

Dar drumul cel scurt, printre stânci, e mai periculos. O dovedeşte accidentul care s-a petrecut în anii '80, când o femeie din sat a căzut în gol. Alţii n-au mai avut de pătimit de atunci încoace, din fericire, fie să-şi piardă viaţa, fie să-şi rupă mâinile sau picioarele. „Să vedeţi cum urcă pe scări femeile gravide!", exclamă un alt sătean, Petru Pălean, care s-a alăturat grupului de discuţii. Dacă eşti bolnav prin locurile astea, te întremezi cu fierturi din ierburi sau chemi vecinii în ajutor când situaţia devine critică. În cazul în care suferindul nu se mai poate ridica pe picioarele lui, vecinii fac o targă din crengi, pun bolnavul pe ea, îl leagă bine cu o frânghie, să nu cadă, şi hai la vale, pe scurtătură. Se coboară cu targa pe scări. Pentru treaba asta e nevoie de patru-cinci oameni vânjoşi. Aşa s-a întâmplat cu un consătean de-al lor, cu câteva săptămâni în urmă. L-au dus până la şoseaua spre Herculane şi de acolo au găsit o maşină de ocazie, de-a ajuns omul cu bine la spital, în cele din urmă.

Hibernarea

Cel mai rău e iarna. Satul pare atunci încremenit. Stratul de omăt depăşeşte un metru pe culmile munţilor, din câte ni se povesteşte. Tocmai de-asta localnicii îşi fac provizii serioase pentru sezonul rece, când bătrânii, mai ales, nu ies din casă cu zilele. E ca şi cum oamenii ar intra la hibernare, ca urşii. Nu mai poţi să cobori nici pe scări, nici pe varianta ocolitoare, prin pădure. „S-ar putea face un drum de acces, să pornească de la kilometrul 25, pe şoseaua de la Herculane". „Ar străbate toate cătunele Scărişoarei". „Drumul ar avea 15 kilometri lungime", spun oamenii.

„Lumină" doar din cărţi

Ca orice sat care se respectă, Scărişoara are biserică, şcoală şi cimitir, pe care le vizităm alături de alţi oameni, strânşi deodată în jurul nostru. Cu pereţii scorojiţi şi acoperişul din tablă, casa lui Dumnezeu se chinuie să rămână în picioare. Clădirea şcolii, mică, pătrăţoasă, cenuşie, nu are nici pe departe aerul suratelor ei bogate de la oraş. Dar copii sunt la Scărişoara, chiar dacă, la prima vedere, numai bătrânii par să ţină de urât cerului prin partea asta de ţară. „Sunt cel puţin zece familii tinere. Vor fi încă cinci-şase copii de şcoală  peste câţiva ani", sună bine viitorul. Doar trei puştani vin acum la cursuri. Şi o învăţătoare despre care auzim că, în timpul anului şcolar, face naveta, urcând zilnic spre locul ei de muncă, pe scările acelea de pe marginea prăpastiei. Şcoala a fost făcută tot prin munca satului. Sau cum au zis unii de pe-aici, mai hâtri - dacă lumină electrică nu avem, măcar pe copiii noştri să-i lumineze cartea.

„Alpinism" pe ultimul drum

Şi ultimul drum îl faci aici „căţărându-te" pe stânci. Morţii sunt aduşi la cimitirul din vârful muntelui, singurul din zonă, aflat lângă biserica satului. De data asta, nu mai e grabă, aşa că se alege varianta ocolitoare, prin desişul codrului, însă cel trecut în lumea drepţilor tot pe o targă din crengi e transportat înainte să fie pus între patru scânduri şi coborât în groapă. „Chiar acum două săptămâni a murit un bătrân din Gura Iuţii. L-am dus la cimitir, cu targa, pe drumul din pădure. Patru ore l-am cărat", zice unul dintre martorii acelui eveniment.

„Nu poţi trăi doar privind peisajul"

Dacă nu accepţi să trăieşti din troc, pleci în lumea largă, aşa cum a făcut unul dintre fiii satului, Nicuşor. Tânărul din faţa noastră s-a născut la un hotar din istoria ţării, chiar pe 22 decembrie 1989. Ce-i drept, aici, la mare înălţime, în Scărişoara, nu s-a simţit nimic până azi, nici măcar o pală de vânt, ca un posibil efect al marilor schimbări petrecute cu peste 20 de ani în urmă la Bucureşti. „Nu s-a schimbat nimic", e mâhnit tânărul, care venise în vizită la familia Cionca - bunicii lui. Nicuşor a învăţat doar în primele patru clase la şcoala din sat, apoi a plecat la oraş. „Nu mă mai întorc, n-am din ce să trăiesc. Păcat că e atât de frumos aici, dar nu poţi trăi doar privind peisajul!", conchide cu maturitate proaspătul absolvent de Bacalaureat.

Scările aduc turişti

Cei care se interesează de locurile astea sunt turiştii în căutare de adrenalină. Vin străini, dar şi români, urcă pe scări, îşi pun corturile în bătătura localnicilor, petrecându-şi câteva zile de vacanţă. Aşa mai fac rost sătenii de ceva bani, vânzându-le oaspeţilor brânzeturi şi miere de albine. „Anul trecut, a ajuns la noi o nemţoaică de 70 de ani. Era foarte încântată de locurile astea şi a promis că va spune şi altora din ţara ei să ne viziteze", se mândreşte Avrămică Cionca, ghidul nostru, cu locul din care se trage. 

Proiectul german

Lumina putea să vină tocmai din Germania pentru satele cu opaiţ din Munţii Cernei, încă din 1996. A fost atunci un proiect al guvernului de la Berlin, dispus să plătească 70% din costul operaţiunii, în timp ce statul ar fi trebuit să pună restul de bani. Numai că românilor li s-a părut cam scumpă treaba asta cu scoaterea din beznă a cătunelor aruncate de soartă şi de istorie prin tot felul de coclauri, drept care au lăsat-o baltă. Dacă au văzut aşa, germanii şi-au luat şi ei „jucăriile" şi au plecat acasă, după cum spune Ion Lazea, primarul comunei Cornereva (de care aparţine Scărişoara).