Ghidul

În fine, după 18 kilometri pe asfalt, vedem o gheretă pe partea stângă a şoselei. Ca un fel de staţie. Deşi pe aici trec doar două microbuze pe zi, din câte ni s-a spus mai târziu, unul la 7:00, spre Baia de Aramă, şi altul la 17.00, spre Herculane. Lăsăm maşina lângă refugiu şi ne despărţim de civilizaţie. Urmăm o potecă până la nivelul râului, acolo trecem un pod, apoi începe urcuşul, prea greu pentru nişte orăşeni ca noi. La pod ne-am întâlnit cu Avrămică Cionca, cel care avea să ne arate calea spre satul lui. 

Ascensiunea

Ne oprim pe o bancă făcută din câteva ramuri groase. De pe terasa îngustă pe care ne aflăm, şoseaua pare că se află sub noi, departe, în vale. Se aud, mai mult decât să se vadă, maşinile, destul de rare, străbătând defileul cu motoarele turate. Continuăm ascensiunea. Încă puţin şi am ajuns la ceea ce înseamnă cu adevarat aventura. Suntem la baza scărilor. Dacă te uiţi în sus, ai impresia că muntele, drept, bătut de ploi şi de vânt, sprijină cerul. Scările sunt agăţate pur şi simplu de stânci. Au fost puse în aşa fel încât unghiul de ascensiune nu e brutal. E ca şi cum ai fi la bloc. Numai că aici treptele nu sunt din beton, ci din lemn. Şi mai ales sunt înguste şi scurte, încât trebuie să ai mare grijă pe unde calci. Cum urci, pe dreapta e peretele rece, iar în stânga - hăul. Din loc în loc au fost „plantate" bârne solide pe post de parapeţi, ca o ultimă şansă de a-ţi salva viaţa dacă ai ghinion şi te ia cu ameţeli.

Icoana şi Avram

Sunt patru segmente de scară. Fiecare de aproximativ 20 de metri lungime. Ultima parte e şi cea mai grea, pentru că se duce într-un unghi de aproape 90 de grade. Capătul scărilor nu înseamnă că drumul e la final. Până în sat mai sunt încă patru kilometri de cărare prin măruntaiele pădurii. În sfârşit, după mai bine de o oră de mers, socotind şi scările, am ajuns pe platou. Batem la prima casă care ne iese în cale, cea a familiei Cionca. Suntem invitaţi la o măsuţă sub un umbrar din nuiele. Eram aşteptaţi de gazde cu o ciorbă de vară, din legume, apoi brânză, ouă proaspete şi pâine abia scoasă din cuptor. Facem cunoştinţă cu Icoana şi Avram, părinţii lui Avrămică, doi oameni care îşi ascund părul alb sub mişcările agere.

Opincile

Pământul „vulturilor" e încă bătătorit de opinci, iar întunericul nopţii doar de opaiţ se „teme". Curentul electric n-a avut încă puterea să escaladeze munţii. Casele mici, din lemn, ridicate pe temelie solidă, din piatră, cu pereţii dublaţi la exterior cu tablă, sunt aruncate, hăt departe una de cealaltă. Nu există garduri. Numai dâmburile înverzite stau drept hotar între gospodării. „Mai bune opincile", zice gazda noastră Icoana. Cu ele strabate femeia şi noroiul verii, şi omătul iernii. La anii ei cei mulţi încă mai coboară pe scări, ca tot omul de pe-aici, când are nevoie de gaz pentru lampă sau de alte lucruri. Şi nu pleacă cu mâna goală. Ia desaga la spinare, încărcată cu nuci, cartofi, miere de albine, brânză.

„Valuta" din vârful muntelui

Glia din vârful stâncilor e mai roditoare decât pare la prima vedere. Gospodarii ştiu să-şi organizeze avutul. Cresc porci, vaci, păsări. Nu prea au bani, în schimb. Nici din pensii, nici din salarii. Dar aflăm ceva nou - la peste 1.000 de metri altitudine, nu leul face legea. Alte „valute" sunt puternice aici - nucile şi brânza. Baza comerţului din pustietate a rămas trocul. Există şi un fel de mercurial, din câte ştim de la călăuza noastră, nea Avrămică. Spre exemplu, dacă vrei să „cumperi" un litru de ulei, dai la schimb două kilograme de nuci. Tot pe nuci, dar numai un kilogram, iei un pachet cu zahăr sau două kilograme de făină. Brânzeturile au şi ele valoarea lor. În schimbul unui kilogram de caş, de pildă, obţii doi litri de ulei sau un kilogram de zahăr. Trocul se face jos, la şosea. Acolo vin comercianţii de la oraş. Ei aduc produsele industrializării, în timp ce ţăranii coboară cocoşaţi de „monezile" lor.

Povestea şantierului

Cinci cătune formează satul Scărişoara. E vorba de Cracu Mare, Ineleţ, Crouri, Ţaţu şi Gura Iuţii. Cu totul, să fie cam 130 de suflete sub toate acoperişurile de aici. Scările pe care am urcat până aproape de vârful muntelui au fost făcute pe la începutul anilor '70, îşi aminteşte bătrânul Cionca, povestindu-ne cum au reuşit atunci oamenii să „lege" munţii cu lemn de salcâm, care e mai rezistent. Din el s-a croit noua cale. Scările au fost coborâte pe versant cu funiile. Două echipe munceau. Unii erau sus - ţineau funiile şi lăsau scările în jos. Alţii coborâseră pe „burta" muntelui, să „intercepteze" produsul finit, pe care l-au prins de stâncă. Fără cuie sau alte materiale. Pur şi simplu scările sunt înţepenite în cutele uriaşului de piatră. Aşa s-a făcut cea mai rapidă legătură între sat şi restul lumii. Până la scurtătura asta, generaţii întregi de „munţomani" avuseseră doar o cărare prin pădure, pe care mergeai aproape cât e ziua de lungă, ca să ieşi, în final, la şosea, la 25 de kilometri de Herculane. Altceva e dacă vii pe scări - faci numai o oră şi ceva pe drum, plus că ieşi mai în faţă, la numai 18 kilometri de acelaşi oraş.