Vârtopul s-a cocoţat pe crestele Masivului Bihariei, la graniţa între judeţele Bihor şi Alba. Ambiţia autorităţilor locale şi investitorilor a creat aici 70 de pensiuni şi hoteluri, dar şi un domeniu schiabil de doi kilometri.
Primul amănunt care-ţi atrage atenţia este numărul locuitorilor din oraşul Nucet – 2.300 de persoane, conform celor spuse chiar de primarul localităţii. Spre comparaţie, comuna învecinată, Câmpani, are 2.600 de suflete. Nucetul este la ora actuală unul dintre cele mai mici oraşe din România. Mă aflu chiar la graniţa între judeţele Bihor şi Alba. Ai putea spune că în acest loc istoria s-a jucat cu destinele oamenilor, punându-i s-o ia, de fiecare dată, de la capăt, pentru a-şi asigura viitorul. Sunt două localităţi care au fost, dacă se poate spune aşa, inventate. Una s-a tras din cealaltă. De parcă prima ar vrea să-şi asigure supravieţuirea prin cea de-a doua. Şi asta în decursul a numai jumătate de secol. Să începem cu Nucet. El apare, direct ca oraş, atestat în 1954, pe atunci cu o populaţie de 6.000 de locuitori. Deşi alte surse vorbesc despre cel puţin 10.000 de oameni. Numele ar veni de la ceea ce era în perioada aceea o pădure de nuci, în apropiere. Nimic altceva nu era pe locul acesta, înainte, în afara pădurilor şi stânelor. Parcă din pământ au răsărit mai întâi barăci muncitoreşti, apoi blocuri, două spitale, câteva şcoli şi grădiniţe, o casă de cultură. Totul era însă legat de exploatarea minieră de la Băiţa. Mina de uraniu. Deschisă de sovietici, pentru a scoate din măruntaiele pământului unul dintre cele mai bogate zăcăminte de uraniu din lume. Pentru acest scop au fost aduşi aici oameni de pe tot cuprinsul României. Lor le-a fost dedicat oraşul Nucet. Vremea a trecut, ruşii au plecat demult, mina de uraniu s-a închis după 1990. Aşa se explică azi numărul tot mai mic de locuitori din Nucet. Ca şi cum localitatea se pregăteşte să-şi pună şi ea lacăt pe uşă, cum s-a întâmplat cu mina. Şi-a păstrat doar titlul de oraş, deşi nu ştiu dacă se poate vorbi de vreun blazon care merită apărat, asemeni veteranilor care încă mai ţin în vitrină medalii ale unor timpuri demult apuse.
Satul din nori
Un cu totul alt zăcământ este descoperit cu vreo 20 de ani în urmă. Şi valorificat deja de o bună bucată de timp încoace. Turismul. Pentru asta era însă nevoie de o nouă localitate. Cât mai aproape de sursă, la aproximativ 1.200 de metri altitudine, în Masivul Biharia, chiar la limita vestică a Parcului Natural Apuseni. Aşa se pun bazele satului Vârtop, prima autorizaţie de construcţie, după cum arată autorităţile locale, fiind dată în 2001. Foarte bine poziţionat satul turistic sau cum i se mai spune – staţiune de interes local. Se află pe drumul naţional care leagă două centre urbane importante din vestul ţării – Oradea şi Alba Iulia. Vârtopul te aşteaptă la capătul unui drum de 16 kilometri, după ce ai plecat din Nucet, după nesfârşite serpentine. Te strecori printre stânci şi prăpăstii, însă ai un foarte bun punct de reper – vârful Bihorul, cel mai înalt din Apuseni, la cei 1.849 de metri ai săi. Pădurea te lasă să vezi cel mai nou cartier al Nucetului abia când ai ajuns la câţiva paşi de destinaţie.
Primii paşi în turismul local
Iarna care tocmai a trecut n-a fost deloc bogată, cel puţin în acest loc. Domeniul schiabil de la Vârtop, de vreo doi kilometri lungime, dormitează. Motiv de supărare pentru proprietarii pensiunilor şi hotelurilor. Vorbim totuşi de ceea ce s-a dorit a fi, de la început, o staţiune dedicată sporturilor bazate pe omăt. “Zăpada era anul trecut de aproape un metru, pe vremea asta. Aşa a fost mereu aici. Este primul an în care natura n-a fost de partea noastră, şi mai ales a turiştilor”, oftează Mircea Liviu Morar, proprietarul uneia dintre pensiuni. Peisajul compensează totuşi acest impediment. Hotelurile şi pensiunile par să facă echilibristică, aşezate pe o coamă, între două văi ameţitoare. Casele au un acoperiş comun, chiar muntele pe coama căruia alunecă, vijelios, pârtiile. Noua mea cunoştinţă a început să-şi construiască pensiunea din 2003. A muncit la ea timp de trei ani. Are un frate, constructor de meserie. El a fost ajutor de nădejde pentru Mircea. Greu, din ce-mi povesteşte gazda, cu materialele de construcţie, pe care le-a cărat până aici, în pusietate. La fel şi cu apa, aducând-o cu cisterna. Pensiunea lui are şapte camere. Mai spune că locul aceasta era cunoscut, şi înainte de 1989, de amatorii senzaţiilor tari, pe schiuri, cu precădere de oamenii din vestul ţării. Era un fel de pârtie, în zonă fiind pe atunci două cantoane silvice. Fusese amenajat un cablu rudimentar, la nivelul solului, dar nu pentru scopuri turistice. Te agăţai de el, să te tragă spre înălţimi. Problema era că veneai aici şi nu prea aveai unde să dormi, în afară de a te duce prin satele vecine, eventual în Arieşeni. Pe interlocutorul meu îl întreb ce-a lucrat înainte de-a se dedica turismului. A fost şofer la mina Băiţa. O viaţă întreagă. Acum e om în toată puterea vârstei. Şi nu prea dornic să-şi amintească de trecut. “Am pus bani de-o parte, cât am lucrat la mină. Aşa am reuşit să-mi fac pensiunea”, aud transformarea unui destin, de la minerit la turism.
Investitori şi turişti
Găsesc o imagine de ansamblu asupra satului turistic la un alt proprietar de pensiune de aici, Dorin Popa. Omul are statistica foarte clară, fără a se uita în hârtii, părând a-i cunoaşte pe toţi cei care, de peste zece ani încoace, şi-au investit banii în acest loc. Dorin este el însuşi unul dintre veterani. Aşadar, lista pe care mi-o prezintă cuprinde puţin peste 70 de construcţii, dintre care două hoteluri, 15 pensiuni mari – acestea au capacitatea de cazare de până la 15 camere, şi restul pensiuni mai mici. Plimbându-te pe aici, esti înconjurat de siluete din beton sau lemn, despărţite de uliţe mai largi ori mai înguste, multe din ele, ce-i drept, încă neasfaltate. Dorin ştie şi cine sunt cei care au investit aici – cam 30% oameni de prin împrejurimi, de la Nucet până la Ştei, alţi 30% din Oradea, iar restul mai de departe, de pildă din Timişoara sau Cluj. “Cred că sunt, în total, cel puţin 500 de locuri de cazare în toată staţiunea”, apreciază Dorin Popa. Adaugă, pe categorii, cine sunt turiştii care bat, vara şi iarna, la uşa hotelurilor şi pensiunilor din Vârtop. Iarna – 40% timişoreni, 25% orădeni, 20% arădeni, restul – clujeni sau hunedoreni. Procentele se schimbă radical vara – majoritari fiind, de data asta, bucureştenii. Străini? Da, unguri, nu foarte mulţi însă, mi se spune. Noua staţiune înseamnă şi locuri de muncă, o altă apreciere a lui Dorin mergând spre cifra de 120, cu precădere pentru oamenii din Nucet. “Eu, de pildă, în sezonul de iarnă, am 10-12 angajaţi. Pe lângă asta, este o bună oportunitate pentru cei care trăiesc în satele din apropiere să vândă turiştilor produsele tradiţionale”, se referă Dorin Popa nu doar la brânză ori şuncă, ci şi la fructele de pădure, cele din urmă valorificate şi sub formă de dulceţuri.
Povestea uraniului de la Băiţa
A fost odată o mină de uraniu, la Băiţa. Aşa ar putea să înceapă discuţia cu un om care, din 1991 până în 1995, a condus această exploatare minieră. Fire deschisă, o adevărată enciclopedie despre Apuseni, locul în care s-a născut, în satul Petreşti. Nu uită să remarce că a văzut lumina zilei în 1949, chiar anul în care sovieticii începeau să caute uraniu în partea asta de ţară. “De când aveam şase ani cutreieram munţii aceştia”, spune inginerul Ovidiu Banciu. Viaţa i-a fost legată de minerit, la Băiţa lucrând încă din 1972, iar după 1995, până în 2010, în cadrul laboratorului de cercetare de la Ştei, pentru supravegherea factorilor de mediu din zonele cu exploatări de uraniu. Sovieticii au trimis echipe complexe pe teritoriul României, încă din 1946, trei ani mai târziu ajungând pe Valea Băiţei. “Se mai văd şi azi, în Apuseni, gropile pe care ruşii le-au făcut atunci, căutând uraniu”, spune inginerul. Gazda face un scurt istoric al locului în care mă aflu. Mineritul trăieşte din timpuri ancestrale pe Valea Băiţei, zona cuprinzând localităţi atestate cu peste 800 de ani în urmă, precum Câmpani, Fânaţe sau Băiţa, la care se adaugă mult mai recentul Nucet. Dacii săpau după aur şi argint, în jurul anului 1600 au apărut exploatările de cupru şi plumb, la 1700 se lucra pentru molibden şi bismut. Despre uraniu începe să se vorbească cu ceva timp înainte de Primul Război Mondial, când apar primele echipe de geologi. Câteva eşantioane sunt trimise, pentru cercetare, la Viena, unde se confirmă prezenţa acestui zăcământ. Alte cercetări urmează în anii ’30, un raport fiind prezentat Comitetului de Stat al Geologiei. Se considera, la acea vreme, că în zona Băiţa se află cel mai bogat zăcământ de uraniu din lume, cu precădere în sensul calităţii. Continuăm cu istorisirea până în aprilie 1949, atunci când, după cum arată documentele, Echipa numărul 3, formată din geologi ruşi şi români, face un popas în capătul satului Băiţa. Vizitatorii au vrut să frigă câteva bucăţi de slană şi se aşează pe malul râului Criş Băiţa, punând de-o parte aparatele de radiometrie. Unul dintre specialişti vede la un moment dat cum aparatul său o ia razna. A crezut, la început, că e o defecţiune, dar s-a dovedit cu totul altceva. Aparatele celorlalţi geologi dădeau aceleaşi indicaţii. Explicaţia e că se aşezaseră, din întâmplare, într-un loc în care se găseau “bulgări de minereu”, în condiţiile în care, după cum arată inginerul Banciu, zăcământul era la mică adâncime. Au urmat trei ani în care a fost decopertat sterilul care acoperea neasemuita comoară, pentru ca din 1952 să fie demarată exploatarea. S-a făcut, între timp, şi o societate româno-sovietică, un Sovrom, primul şef al noii entităţi fiind un general sovietic. El a impus un regim militarizat pentru cei 28.000 de oameni care munceau aici.
Comoara luată de ruşi
Datele pe care le deţine Ovidiu Banciu arată că ruşii au scos de la Băiţa, din 1952 până în 1960, în fiecare zi, câte un tren plin cu minereu de uraniu, însemnând 20 de vagoane, fiecare vagon transportând 50 de tone de materie primă. Abia după anul 1965 românii au devenit cu adevărat stăpâni pe propria lor bogăţie. Doar calcarul şi dolomita mai repzintă azi interes pe Valea Băiţei. “Asta nu înseamnă că zona Apusenilor nu mai are potenţial de exploatare. Există multe perimetre rămase în diverse stadii de cercetare, pentru o serie întreagă de minereuri”, mă asigură inginerul Banciu. Tot el se întreabă, retoric, ce faci cu toate aceste minereuri – dacă le extragi, unde le prelucrezi? – de vreme ce România şi-a topit, după 1990, combinatele metalurgice.
Balon de exigen
Satul de vacanţă Vârtop a prins cu greu contur, la început, pe hârtie, la finele anilor ’90. Deşi pornit din iniţiativa Nucetului, proiectul se împiedică de o realitate istorică, anume că pe crestele munţilor terenul aparţine comunei învecinate, Câmpani, mai precis satului Fânaţe. Aşa s-au împărţit pământurile acelea încă din perioada interbelică. O înţelegere între cele două localităţi intervine totuşi în anul 2000, în sensul ca oamenii din Fânaţe să-şi poată exercita dreptul de proprietate asupra pământului dintre nori. Dar noua localitate cu scop turistic trece sub administrarea oraşului Nucet. Vârtopul aparţine, teritorial, de Câmpani, însă cei care au investit pe creasta muntelui plătesc impozite la Nucet, explică primarul oraşului, Costel Sîrghie. Este drept că acest lucru reprezintă un adevărat balon de oxigen, edilul spunându-mi că jumătate din bugetul oraşului e asigurat tocmai din impozitele plătite de contribuabilii din Vârtop. Oficialul face o comparaţie, zicând că cele 70 de pensiuni şi hoteluri din satul turistic plătesc, în total, o sumă echivalentă cu cât se încasează de la 700 de case din Nucet. Un oraş în care n-a venit nimeni să investească, după 1990. Motivul e legat de teama faţă de trecutul acestei localităţi. Cu referire directă la fosta mină de uraniu. Adevărul e că situaţia nu-i deloc roză, recunoaşte primarul, atunci când îl întreb din ce trăiesc oamenii de aici. Gândiţi-vă numai la faptul că, dintre cei 2.300 de locuitori, 1.000 sunt pensionari. Oameni care mănâncă azi o pâine de pe urma anilor în care au lucrat la mină. Locuri de muncă se găsesc cu precădere în instituţiile bugetare. Cu totul, vreo 200 de slujbe – la spital, centrul medico-social, azilul de bătrâni, în unităţile de învăţământ. Se adaugă vreo 200 de locuri de muncă pentru cei care lucrează la extracţia calcarului şi dolomitei. Poate că singura veste cu adevărat bună e că în şcolile şi grădiniţele din Nucet sunt cuprinşi la ora asta, conform aceleiaşi surse oficiale, 200 de copii.
Bani americani pentru noua staţiune românească
Foarte important este proiectul, din fonduri americane, demarat în 2007, pentru asigurarea utilităţilor în Vârtop. Apa a fost captată, prin conducte, din izvoarele care abundă în zonă, s-a făcut şi staţie de epurare, reţeaua electrică este pusă la punct. Nucetul s-a ocupat de toată treaba asta. “Ce mai avem încă de făcut este asfaltarea străzilor în satul turistic”, zice primarul Sîrghie. Alt plan este legat de prelungirea domeniului schiabil cu încă 1.000 de metri, spre vârful Piatra Grăitoare. Altfel, pârtiile de acolo dispun deja de telescaun şi teleschi. Ba chiar şi de o instalaţie pentru zăpadă artificială. Se adaugă centrul Salvamont. Fondurile europene au completat efortul investitorilor privaţi, pentru a face din locul acesta spaţiul unei vacanţe la care merită să visezi.
Trecutul – încă prezent la Nucet
Ai putea spune că la Nucet un ochi plânge şi altul râde. Trecutul încă atârnă, ca un pietroi, de gâtul acestui oraş. Pentru că sunt probleme cu radonul, un gaz emanat de uraniu, în Băiţa-Plai, un cartier al urbei, după cum arată proiectul, finalizat anul trecut, al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Specialiştii au găsit soluţia pentru eliminarea problemei, dar primarul vorbeşte despre necesitatea ca oamenii din patru blocuri, aflate în zona de risc, să fie evacuaţi, vizate fiind 100 de persoane. Unde să-i duci? – răspunsul încă nu s-a găsit. Pe de altă parte, Ovidiu Banciu arată că vegetaţia şi apa din toată zona asta nu sunt contaminate, excepţie făcând perimetrul fostei exploatări miniere. “Nucetul a fost, pe nedrept, transformat de neştiutori în sperietoare”, afirmă inginerul. De unde totuşi problema la unele clădiri, cu radonul? Explicaţia vine de la acelaşi expert – uraniul din Valea Băiţei se găseşte în roca dură. La unele construcţii, vechi, s-au găsit acum, după măsurători, valori peste normal, în ceea ce priveşte radioactivitatea. Dovadă că în zidurile acelor case a fost pus şi material care, iată, pune în pericol viaţa oamenilor. “Locurile acestea se pot dezvolta, fără niciun risc, dacă se respectă normele. Nucetul merită să aibă viitor”, este convins fostul director al exploatării de la Băiţa. Şi viitor pare să existe, mai ales acolo, sus, la Vârtop, nu doar dacă te uiţi la tot ce s-a construit până acum, dar ascultând şi recentele statistici – satul turistic reuşeşte să atragă, iarna, chiar şi 5.000 de oameni, la sfârşit de săptămână. Atunci când e zăpadă din belşug!
Colecţia de peşteri din Apuseni
Vârtopul poate fi, pe timp de vară, punct de plecare în drumeţiile prin Apuseni. Munţi nu foarte înalţi, dar extrem de spectaculoşi. Natura a creat aici o adevărată expoziţie de peisaje, de la peşteri până la canioane. Dar întrebarea e cum ajungi la ele. Numai în apropiere de Nucet, pe Valea Sighiştelului sunt 100 de peşteri. Numărul cavernelor ajunge la nu mai puţin de 4.000 în două masive montane – Bihor şi Vlădeasa. Dar câte sunt amenajate, sigure pentru vizitatori? Văd numai frunţi încruntate, în loc de răspuns. Toţi cei cu care am discutat spun acelaşi lucru – pe cât de frumoşi, pe atât de puţin cunoscuţi sunt Apusenii. Merită efortul!…
