România mai produce un paradox, după multe altele. Până şi nemurirea e aproape de-a se termina.Iar asta se întâmplă în satele de munte. Nu numai că nemurirea, cum se zice, s-a născut la sat, dar despre aceste comunităţi din zona montană s-a spus mereu că reprezintă ultimul refugiu al tradiţiilor şi meşteşugurilor din ţara asta. Satele de munte – câţi străini vin la noi şi le apreciază frumuseţea?! Se fac reportaje la televiziuni din Occident despre autenticitatea satului românesc din zona montană. Aproape că occidentalii, împachetaţi în plasticul lor, devin poeţi când vizitează Carpaţii României. Dincolo de poezie, din păcate, este o realitate mai mult decât îngrijorătoare. Suflul civilizaţiei moderne, al kitsch-ului, dar şi criza economică, şi nu în ultimul rând nepăsarea românilor faţă de propriile lor rădăcini, au făcut ca şi ultima redută a tradiţiilor noastre, din satele de munte, să fie aproape cucerită.
14 sate de munte din Sibiu, Argeş şi Vâlcea, sub lupa unui studiu de doi ani
Nu este însă doar o simplă privire de ansamblu asupra acestei situaţii. Trebuie spus că totul a fost studiat în amănunt, viaţa oamenilor, obiceiurile lor, meseriile pe care le mai practică azi. Oameni din satele de munte din judeţele Sibiu, Argeş şi Vâlcea. Un amplu studiu despre starea acestor oameni s-a făcut de-a lungul a doi ani – 2009 şi 2010 – în satele din Mărginimea Sibiului, o zonă etnografică de excepţie a României, cuprinzând localităţile Sălişte, Poiana Sibiului, Rod, Tilişca, Jina, Râul Sadului, Sadu, Gura Râului, Răşinari şi Cârţişoara, dar şi în judeţul Argeş, în satele Corbeni, Rucăr şi Domneşti, plus comuna Vaideeni din judeţul Vâlcea. Profesori universitari, studenţi şi voluntari au mers pe teren şi au evaluat situaţia din acest moment şi potenţialul de viitor al celor 14 comune, mai ales în ceea ce priveşte dezvoltarea turismului, având la bază tocmai tradiţiile şi meseriile locului. La realizarea studiului au contribuit Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, Universitatea din Piteşti, Societatea “Progresul silvic” din Sibiu, Camera Agricolă din Sibiu şi Serviciul Public Salvamont Sibiu. Tot acest studiu a fost susţinut de guvernele Norvegiei, Islandei şi Principatului Liechtenstein. Directorul de proiect, profesorul universitar Mirela Stanciu, de la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, spune că alegerea localităţilor studiate s-a făcut pe baza câtorva criterii – să fie din zona montană, iar fenomenul depopulării să fie mic. E vorba de comune care au între 1.600 şi 6.900 de locuitori. Dar cel mai important criteriu a fost că aceste localităţi au o seculară tradiţie a păstoritului.
Stâna de azi – “o întreprindere tradiţională falimentară”
Zone de basm, acolo, sus, în munţi, printre ciobani, mioare, stâne şi legende de pe vremea dacilor. Hai să vedem însă realitatea. Ce mai e stâna în ziua de azi? “Stâna, ca întreprindere pastorală tradiţională, e falimentară”, se arată în studiu. Şi nu sunt doar vorbe. S-au luat cele trei localităţi din judeţul Argeş – Rucăr, Corbeni, Domneşti. Cercetare amănunţită a veniturilor şi cheltuielilor într-un an de zile, adică anul 2009. E vorba aici de nouă familii care şi-au notat, într-un an, toate cifrele acestea. Cele nouă familii au acceptat astfel să intre în studiu şi au completat formularele. Atenţie, aceste nouă familii au în total 2.650 de oi şi 75 de bovine. Cele nouă familii însumează 41 de oameni. S-a făcut un tabel detaliat cu privire la veniturile şi cheltuielile celor nouă familii – vânzări de produse din prelucrarea laptelui, vânzarea cărnii, vânzarea laptelui ca atare, vânzarea de animale vii. Apoi cheltuielile celor nouă familii – necesităţile locuinţei, benzina pentru maşinile cu care oamenii se duc la târguri, să-şi vândă marfa, cheltuielile cu hrana animalelor, cu salariile îngrijitorilor de animale, cu tratamentul veterinar, cu întreţinerea păşunilor proprii sau a păşunilor închiriate. De pildă, într-un an, cele nouă familii obţin 15.464 de lei din vânzarea preparatelor din lapte, 41.285 de lei din vânzarea cărnii de la animalele sacrificate, 1.777 de lei din preparate pe bază de carne sau 56.621 de lei din vânzarea animalelor vii. La cheltuieli avem câteva exemple, cum ar fi benzina – 8.162 de lei într-un an, la cele nouă familii, 1.350 de lei cu întreţinerea păşunilor, 3.375 de lei cu tratamentele veterinare, 17.600 de lei cu plata salariilor către îngrijitori, 61.238 de lei reprezentând furajele şi fânul pentru animale. Şi sunt doar câteva cifre. Se trage însă linie pentru cele două mari capitole – venituri şi cheltuieli, în anul 2009, pentru cele nouă familii de crescători de animale. Şi iată ce rezultă – venituri de 137.190 de lei şi cheltuieli de 148.158 de lei. Specialiştii observă că veniturile familiei pastorale nu vin de-a lungul întregului an, ci mai ales în preajma sărbătorilor mari, cu precădere de Paşti. Tendinţa oamenilor din satele de munte e de a-şi sacrifica animalele. Mai mult de 30% din veniturile familiei vin din vânzarea cărnii ca atare – tai animalul şi-l vinzi. Nu mai este, în schimb, rentabil să prelucrezi carnea, să faci din ea produse tradiţionale. Şi asta se vede din faptul că doar 1,3% din venitul anual al familiei este asigurat din prelucrarea cărnii. Este tras un semnal de alarmă în legătură cu ceea specialiştii denumesc “autodistrugerea ocupaţională a stânei, prin sacrificarea animalelor”. Păstoritul mai poate, în astfel de condiţii, să supravieţuiască, financiar vorbind, în momentul de faţă, fie cu ajutorul subvenţiilor de la stat, fie din agroturism.
Primele transformări în satul montan – de la păstorit, la pensiuni cu piscină şi biliard
Mentalităţile se schimbă, la fel şi meseriile. Asta se vede mai ales în judeţul Sibiu, în localităţile Sibiel, Sadu, Răşinari, Râul Sadului şi Cârţişoara, unde prin acest proiect norvegian s-au adunat informaţii de la 46 de pensiuni. Se ştie astfel că 70% din aceste locaţii au statut de pensiune rurală, 26% sunt agroturistice şi doar 4% intră în categoria de vilă sau hostel. Oamenii care au deschis aceste pensiuni se ocupă de întreţinerea lor, de primirea turiştilor, de prepararea mâncării. Asta se întâmplă în 62% din cazuri, pentru că în rest există şi personal angajat. O dovadă că în satele de munte oamenii s-au adaptat vremurilor noi e că la aceste pensiuni turiştii pot să plătească nu doar cu bani lichizi, ci şi prin card – 41% din locaţii, bilet la ordin sau ordin de plată – 34% şi voucher – 10%. Se mai ştie că cele 41 de pensiuni au spaţii de joacă pentru copii, salon de masaj, saună şi piscină, teren de tenis, spaţiu pentru tenis de masă şi biliard, plus echitaţie şi pescuit. Covârşitoarea majoritate a patronilor de pensiuni – 90% – au făcut cursuri de administrator în turism, au învăţat normele de igienă într-o locaţie turistică şi au certificat de bucătar. Decăderea produselor tradiţionale specific montane se vede însă în felul în care arată bucatele servite oaspeţilor – numai 24% sunt specialităţi ale locului, făcute după reţete din străbuni, iar restul sunt produse achiziţionate din supermarket. Să vedem cine vine la o pensiune turistică – aproape 70% dintre clienţi au vârsta între 30 şi 50 de ani, 28% sub 30 de ani şi numai 6% peste 51 de ani. Aproape jumătate din cele 41 de pensiuni analizate funcţionează pe cont propriu, restul făcând parte din diverse organizaţii cu profil turistic.
Proiectul celor 118 sate turistice, abandonat în vremea comunismului
Cum ar fi să ai sate turistice în România, în care oaspeţii să fie atraşi de specificul acelor zone – meşteşuguri, preparate culinare, obiceiuri? Această idee nu e nouă. Se cunoaşte faptul că în anul 1972 s-a făcut o amplă cercetare, în diverse zone ale ţării, fiind identificate nu mai puţin de 118 sate cu potenţial turistic. Ce se dorea atunci? Ca aceste localităţi să fie promovate în străinătate şi oaspeţii de peste hotare să vină şi să petreacă aici o vacanţă în stil tradiţional. Din păcate, politica statului român s-a schimbat destul de repede, pentru că în 1974 s-a dat Decretul 225 care interzicea ţăranilor din zonele cu potenţial turistic să găzduiască în casele lor turişti străini. Ce puteau să facă străinii era să viziteze aceste sate, ca şi cum ar fi mers la muzeul etnografic, aşa cum se întâmpla adesea în judeţul Sibiu – satul Sibiel.
Târguri, clacă şi Focul lui Şumedru, în Argeş
Poate că în anii ’70 turistul ar fi avut mai multe de văzut în satele noastre. Dar azi ce a mai rămas din tradiţie? La poalele munţilor, în comuna argeşeană Corbeni, cuprinsă în studiul din 2009-2010, sărbătorile legate de înţărcatul sau de răvăşitul oilor sunt amintire. Ce fac localnicii, în schimb? Se duc în alte sate din apropiere, să participe la astfel de manifestări. Altceva este în comuna Domneşti, din acelaşi judeţ, unde pe 25 martie, de Bunavestire, are loc unul dintre cele mai mari târguri din ţară, unde se vând produse tradiţionale. Oamenii de aici, dintre cei care încă mai cresc oi, au făcut Asociaţia Păstorilor din Domneşti, punând bazele Sărbătorii Oierilor, de Sfântul Dumitru, între 25-26 octombrie. Se mai păstrează în comuna asta câteva sărbători, cum ar fi Armindeniul – de Sfântul Gheorghe, apoi Focul lui Şumedru – în ajun de Sfântul Dumitru, dar şi Paparuda – vara, pe timp de secetă. Se practică încă şezătorile, dar şi claca, moment în care oamenii se ajută între ei la diverse munci agricole sau din gospodărie.
Obiceiuri modernizate, la Rucăr, în scop turistic
Un fenomen foarte interesant se petrece în comuna Rucăr din judeţul Argeş, zonă frecventată de mulţi turişti români şi străini. Localnicii au avut buna idee de-a scoate de la naftalină vechi obiceiuri, pe care acum le practică, la anumite date din calendar, în faţa oaspeţilor lor. Aşa, de pildă, în noaptea Anului Nou fetele de măritat se duc în grajd şi împung animalele care dorm. Se zice că după câte împunsături se fac până la trezirea animalului, atâţia ani va avea de aşteptat fata respectivă, până să se mărite. După asta, fetele ies la poarta casei. Se zice că de unde se aude lătratul câinelui, de acolo va veni şi ursitul. Dacă o familie are mai multe fete, se pun oase din piftie în pragul casei. Fiecare fată pune un os acolo. Câinele vine şi pe care os îl va alege primul, e clar că o anume fată se va mărita prima. Mai e şi obiceiul numit “Ciurlez”, de Sfântul Ion, când copiii şi fetele de măritat umblă prin sat cu o găletuşă cu apă şi un mănunchi de busuioc. Alaiul rosteşte urări de bine în dreptul fiecărei gospodării. Există şi o sărbătoare cu denumire modernă – “Expo pastoralis” – când turiştii sunt invitaţi, pe 15 septembrie, de Sfânta Maria, să guste din bucatele tradiţionale, în cadrul evenimentului “o masă într-o farfurie”. Mai sunt aici câteva sărbători frumoase – pe 28 mai, de Înălţarea Domnului, când păstorii se adună pentru a-i cinsti pe strămoşii lor în ale oieritului, dar şi măsurarea laptelui, de la mijlocul lui iunie până la jumătatea lui iulie, când proprietarii de animale urcă, pe rând, la stâne. Ca să nu mai vorbim de întreg ritualul de Ignat, când turiştii străini, mai ales, observă toate etapele prilejuite de tăierea porcului şi de prepararea mâncărurilor. Se face şi teatru popular, numit Brezaia, pe scenă urcând câţiva dintre localnicii mai talentaţi, principalele personaje fiind Moşul şi Baba. Costumele sunt dintre cele mai neaşteptate, pline de culoare. Nu în ultimul rând e Focul lui Şumedru, pe 25 octombrie, când bărbaţii aprind un foc imens, pe înserat, iar femeile împart nuci, mere şi covrigi. Atmosfera se încinge cu ţuică aburindă, oamenii se prind în joc, se cântă, dar se gustă şi din fiertura de cartofi din ceaun.
Şezătoarea de la Sălişte, încă din 1877
Să vedem acum obiceiurile din Mărginimea Sibiului – câte se mai păstrează azi. Când anul se termină, în oraşul Sălişte are loc “întâlnirea jocurilor”, la care participă tineri şi din localităţile învecinate – Orlat, Aciliu, Vale, Miercurea Sibiului, Sibiel. E momentul paradei portului popular, iar participanţii descriu în mişcările lor ritualuri de sute de ani, la final cântând Hora Unirii. Un obicei care pe vremuri avea fundament patriotic este Şezătoarea de la Sălişte, când o trupă de teatru de amatori joacă în faţa publicului diverse piese. Localnicii povestesc, din ce ştiu ei din generaţie în generaţie, că în cadrul acestei şezători s-au strâns bani, în 1877, care au fost trimişi apoi la Bucureşti, pentru susţinerea Armatei Române în războiul de independenţă. La rândul său, corul oraşului Sălişte are o tradiţie de 120 de ani. Meşteşugurile nu se simt, în schimb, prea bine în acest loc, pentru că azi lucrează doar trei ţesătoare, un om care pictează icoane, doi meşteri care fac pălării, unul care prelucrează lemnul şi un singur fierar.
Cojoace tradiţionale croite cu maşini moderne, la Tilişca
Mai sunt încă multe case din lemn, aşezate pe câte un “picior” de piatră, în comuna Tilişca din judeţul Sibiu. Localitate înconjurată de patru dealuri şi cinci stâne. Un meşteşug care încă n-a dispărut este prelucrarea pieilor şi a lânii. Se fac cojoace lungi, până la călcâi, pe care ciobanii le îmbracă atunci când merg la munte. Sunt nişte haine simple, fără ornamente şi mâneci. Modernismul se face însă simţit. Cojoacele nu se mai realizează manual, ci la maşini speciale. Doi tâmplari, patru oameni care fac cojoace, câţiva ţesători care confecţionează desagi îşi fac simţită prezenţa în sat. Dacă totuşi oile nu mai sunt rentabile, localnicii îşi completează venitul din culesul ciupercilor, fructelor de pădure şi plantelor medicinale. Câteva obiceiuri sunt respectate la ora actuală, precum ” Prinsul Verilor” – de Sfântul Toader, “Strânsul Vaselor” şi “Mironosiţele” – de Paşti, dar şi “Hodăiţele” – de Lăsata Secului.
Poiana Sibiului – locul în care o casă valora cât 15 apartamente, până în 1989
Ei, ce nu ţi s-ar povesti dacă te duci în Poiana Sibiului! Timp să ai, să auzi cum s-a ridicat o localitate şi a prosperat, de secole încoace, prin creşterea oilor. Oamenii de aici erau consideraţi, până în 1989, cei mai bogaţi din ţară. Din “folclorul” local se ştie că acela care dorea să cumpere o casă în Poiana Sibiului avea nevoie să vândă 15 apartamente în Sibiu. Atât de preţioase ar fi fost, în anii ’80, casele din comuna asta, aflată la 900 de metri altitudine, în Munţii Cindrel. Creşterea oilor nu mai are azi însemnătatea de altădată, mulţi ciobani găsindu-şi de lucru în alte zări, după 1990. A rămas muzeul sătesc să vorbească despre un trecut glorios. Nealterat e, în schimb, obiceiul de Sânziene, pe 24 iunie, mai e şi Sângeorzul – pe 23 aprilie. Cine ajunge în zonă pe 20 iulie, de Sfântul Ilie, să nu cumva să piardă o tradiţie aparte – tunsul oilor. Dar dincolo de toate, ca frumuseţe şi ca păstrare întocmai a tradiţiilor, este nunta. Autorii studiului scot în evidenţă alaiul strălucitor, porţile frumos împodobite ale caselor. Un sat întreg e înfiorat de momentul în care mirii îşi unesc destinele.
Jina – satul de pe şapte coline
Te afli într-o localitate aşezată pe şapte coline, aşa cum e comuna Jina din judeţul Sibiu, şi atunci poţi să exclami – “ca la Roma!”. Deşi aici, la Jina, aerul e mai curat, şi peisajul mai frumos ca oriunde, la 1.000 de metri altitudine. Localnicii povestesc că, pe vremuri, erau în comuna asta 600 de perechi de boi, şi când ciobanii se mutau vara pe crestele munţilor îşi luau toate acareturile în carele trase de puternicele animale. Timpurile moderne au dat însă boii la o parte, impunând, în schimb, caii-putere, pentru că azi o bună parte din ciobani urcă spre creste în maşini cu tracţiune integrală. Un obicei mai degrabă administrativ se păstrează şi azi – “poruncile duminicale”. Oamenii se adună în faţa Primăriei şi aşteaptă să vină edilul, să le spună care sunt noutăţile în materie de legislaţie, care pot afecta comuna lor, ce lucrări trebuie făcute în viitorul apropiat, la care să participe toţi sătenii. Doi cojocari încă rezistă în această comună. Şi obiceiuri pe care oamenii le mai respectă – “Oprirea”, pe 15 mai şi “Slobozatul Hotarului”, de Sfânta Maria Mică.
Turism în comuna Răşinari, din 1872
Foarte interesantă este istoria comunei Răşinari din judeţul Sibiu. Cu aproape un secol şi jumătate în urmă, oamenii de aici au înţeles cât de important este turismul pentru o localitate care împleteşte muntele cu păstoritul. Aşa se face că în 1872 funcţiona deja în Răşinari un hotel comunal, care în acest moment serveşte drept sediu al Primăriei. Alte trei hoteluri au apărut în 1915. Atestată încă din anul 1204, remarcată de-a lungul istoriei pentru numeroasele sale turme de oi, comuna Răşinari respiră azi aerul turismului internaţional, prin cele 37 de pensiuni ale sale. A fost înfiinţată Asociaţia Pensiunilor Agroturistice din Răşinari, s-au făcut cursuri de instruire cu proprietarii pensiunilor din localitate, oamenii au învăţat limbi străine. Asociaţia a încheiat parteneriate cu organizaţii similare din Occident şi astfel grupuri de străini “inundă” în fiecare an localitatea în care s-au născut Octavian Goga şi Emil Cioran, dar în care te poţi reculege şi la mormântul episcopului Andrei Şaguna. “Străinilor care vin la noi le e foame de tradiţie”, spune Ioan Badiu, proprietarul unei pensiuni. El povesteşte că s-a apucat de turism la îndemnul austriecilor care veneau aici, entuziasmaţi de mâncarea tradiţională şi de instalaţiile tehnice pe care le vedeau în funcţiune, în ciuda vechimii lor – pive, joagăre, mori de cereale, teascuri de fructe. “Am clienţi străini care vin de zece ani la mine”, spune gazda noastră. Ioan ştie să-şi zugrăvească foarte bine destinul de proprietar de pensiune – “am cunoscut lumea, obiceiurile ei, stând acasă” – pentru că de-a lungul timpului i-au călcat pragul turişti japonezi, australieni sau din Africa de Sud, ca să nu mai vorbim de Europa.
Monografia ciobanilor ucişi de duşmani sau de tâlhari, în Vaideeni
Mioriţa nu e doar o legendă. Atunci când e sus, pe munte, la stână, singur, doar cu oile lui, ciobanul e pândit în orice moment de pericol, că e vorba de animale, de oameni sau de furtuni. Şi dacă bărbatul nu se mai întoarce acasă niciodată, pentru că cine ştie pe unde i-au rămas oasele, atunci ce să mai facă femeia lui, decât să-l bocească şi să-i facă pomenile! Foarte interesant este studiul realizat cu 12 ani în urmă în comuna Vaideeni din judeţul Vâlcea, pe baza unei monografii de zeci de ani, dar şi a celor povestite de oamenii locului, despre ce înseamnă meseria de cioban, care înainte de-a avea parfumul romantismului, cum cred unii, se dovedeşte a fi deosebit de periculoasă. Au fost culese astfel mărturii despre 306 văduve din Vaideeni, ai căror bărbaţi au plecat cu oile pe munte şi nu s-au mai întors în veci. Rapoartele oficiale, dar şi gura satului, au scos în evidenţă cauzele pentru care cei 306 ciobani şi-au pierdut viaţa. Despre unii se ştie că au fost ucişi de duşmani de-ai lor – fie otrăviţi, fie împuşcaţi. Alţii au fost atacaţi de hoţi, care au prădat stâna. Hoţii l-au ucis pe cioban, ca să-şi şteargă în acest mod fapta. Dar au fost şi cazuri în care ciobanii, surprinşi de furtună, s-au trezit cu ditamai copacul căzut peste ei şi aşa li s-a frănt destinul. Unii ciobani se îndreptau cu mioarele spre vârful muntelui şi, în ceasul rău, oamenii şi-au pierdut echilibrul şi au căzut în prăpastie. Au fost şi situaţii în care un cal să-şi ucidă stăpânul. Păstoritul n-a dispărut azi în comuna Vaideeni. Oamenii de aici au învăţat să-şi câştige pâinea şi din altceva, că e vorba de prelucrearea lemnului sau turism. Cu siguranţă însă nu vor pieri poveştile acestor locuri, despre ciobanii de altădată.
32% din teritoriul României se află deasupra norilor
Avem date destul de recente, din anul 2007, despre numărul crescătorilor de ovine din România. Informaţii datorate studiului realizat de profesorul Condrea Drăgănescu, de la Universitatea Agronomică din Bucureşti. Se ştie astfel că în ţara noastră sunt 1.000 de crescători care au fiecare între 200 şi 500 de ovine, dar mai sunt şi 134 de crescători care au fiecare peste 500 de oi. Statul român a realizat încă din 2004 o strategie naţională a zonelor montane. La acea vreme exista şi o agenţie guvernamentală a zonelor montane, desfiinţată în 2009, din cauza lipsei de eficienţă, după motivul oficial. Acea strategie naţională a mers pe ideea “dezvoltării şi consolidării gospodăriilor familiale în ecosisteme echilibrate, specifice”. Este de menţionat că 32% din teritoriul României înseamnă zone montane. Acolo trăiesc 2,3 milioane de oameni. Perimetrul montan deţine un milion de gospodării ţărăneşti, majoritatea de subzistenţă. Singura avere din acea zonă e reprezentată de păşuni şi fâneţe, munţii fiind “îmbrăcaţi”, în proporţie de 70%, în verde.
Turmele motorizate, după norme europene
România nu are propriile-i reglementări în ceea ce priveşte transhumanţa, atrag atenţia specialiştii care au realizat studiul cu finanţare norvegiană. La noi sunt în vigoare doar normele europene. Ciobanii nu au voie să-şi ducă oile pe jos, pe distanţe lungi, ci numai în camioane speciale. Dacă e vorba de trasee scurte, conduci turma pe jos, dar evitând şoselele. Turma nu trebuie să fie însă mai mare de 600 de oi. Nu ai voie să te deplasezi cu turma decât atunci când soarele e deasupra capului, şi nu mai mult de 25 de kilometri pe zi. Avem, în schimb, legi proprii care interzic păşunatul în păduri sau trecerea turmelor prin păduri, perdele forestiere sau pe terenuri degradate, supuse ameliorării, unde există pericol de alunecare. România are peste 1.000 de produse atestate ca tradiţionale, din toate categoriile. Pe primul loc sunt brânzeturile – 200 de produse tradiţionale. Pe următoarele locuri, în acest top, sunt produsele de panificaţie, cele din carne, băuturile alcoolice, siropurile din fructe şi mierea. Brânzeturile arată că stâna, deşi se confruntă cu atâtea restricţii legislative şi economice, are totuşi un aport foarte important pe piaţa produselor tradiţionale de la noi.
Şase milioane de ovine traversau Carpaţii în 1920
Iată câteva repere ale unui obicei pe cât de vechi, pe atât de frumos – transhumanţa. Un document al cancelarului Bethelen arăta, în 1622, cum oierii din Mărginimea Sibiului stabiliseră trasee pentru oile lor nu numai în spaţiul românesc, spre Dunăre ori Bărăgan, dar şi spre Tisa, ajunând în Polonia, alţii în Crimeea, la Constantinopol, spre Adriatica. Era “călătoria unei ţări întregi”, cum se exprimă scriitorul Emanoil Bucuţa, în timp ce filosoful englez Benthan, venit în Transilvania în 1785, descria fenomenul pastoral ca având o frumuseţe inegalabilă, îndemnându-şi conaţionalii să vină aici şi să admire ceva unic, iar Ion Ionescu de la Brad descrie meseria asta drept “naţionalitatea şi viitorul neamului nostru”, pentru ca Nicolae Iorga să dea transhumanţei importanţa “unităţii naţionale”. Plecau spre locurile în care iarba era mai grasă, arată un document din 1831 despre turmele din 150 de sate transilvănene, însumând un milion de oi, de care aveau grijă 4.200 de ciobani. Existau poteci bine stabilite ale oilor – 17 asemenea drumuri spre Muscel, cinci spre Argeş, nouă spre Dâmboviţa, şapte spre Gorj, peste Carpaţi. Ciobanii ardeleni aveau drept de transhumanţă încă din 1418, de la Mihail, fiul lui Mircea ce Bătrân. Până şi turcii au permis desfăşurarea acestui obicei, în 1791, printr-un firman al Înaltei Porţi. Decăderea transhumanţei se face simţită mai ales după 1830, turmele fiind jefuite în “cheile” Carpaţilor de adevărate bande de tâlhari. Reglementări ulterioare, precum cea din 1866, când transportul de animale din Transilvania este interzis de România, în urma carantinei, din cauza unor boli contagioase la necuvântătoare, ca şi interzicerea transhumanţei în Bulgaria, duc la destrămarea multor stâne. Activitatea capătă o amploare fără precedent în perioada interbelică, în anii ’20 existând referiri la efective de aproximativ şase milioane de oi care traversau munţii. Se disting, în acea perioadă, cele mai puternice zone din România în creşterea oilor – Mărginimea Sibiului, Bran, Săcele, Covasna, dar şi la sud de Carpaţi. O parte dintre ciobanii din Mărginime fugiseră peste munţi, în perioada stăpânirii austro-ungare din Transilvania, pentru a scăpa de opresiunea religioasă. Ei avut avut apoi o importantă contribuţie în dezvoltarea stânelor din Argeş şi Muşcel.
Oferta turistică a satelor de munte – oaspeţii păşesc în alt timp
Vremurile bune au apus pentru ciobanii din Mărginime. O estimare actuală a numărului de oi din localităţile Sălişte, Gura Râului, Sadu, Râul Sadului, Jina, Tilişca, Rod, Răşinari şi Cârţişoara arată că în locurile acestea mai sunt acum aproximativ 100.000 de ovine, fiind crescute de 378 de proprietari de animale. Dar altceva este important, iar cei peste 20 de profesori universitari, etnografi, economişti şi cercetători care au contribuit, doi ani la rând, la desfăşurarea pe teren a studiului cu finanţare norvegiană – în judeţele Sibiu, Argeş şi Vâlcea – susţin în mod categoric faptul că păstoritul în România are cu siguranţă viitor. Iar viitorul depinde de turism. S-a observat că “satele de munte sunt încă muzee vii în stilul de viaţă conservator”. Se mai spune că “există în satele de munte un imens potenţial cultural. Turiştii au ocazia să primească informaţii de la localnici, despre istoria locurilor, folclor, legende şi credinţe populare”. Se poate întâmpla ceva şi mai interesant – oaspeţii să se “integreze în spaţiul şi timpul satelor pastorale”. Sătenii păstrează calendarul tradiţional, dincolo de calculele lumii moderne. Primăvara începe aici, deasupra norilor, la 24 februarie, de Dragobete, vara îşi are prima zi la 21 mai, de Sfinţii Constantin şi Elena, toamna vine de Ziua Crucii, pe 14 septembrie, iarna debutează la 30 noiembrie, de Sfântul Andrei. “Fiecare anotimp are faţa lui şi puterea lui”, spun oamenii de la munte. Fiecare zi are menirea ei. Lunea e bună să începi o lucrare, marţi să nu pleci la drum, vinerea e cea mai însemnată zi, după duminică, sâmbăta este a celor care au murit şi trebuie pomeniţi. Cele şapte zile ale săptămânii au întruchiparea oamenilor. Lunea şi marţea sunt bărbaţi, miercurea este femeie, joi e tot bărbat, vinerea şi sâmbăta sunt femei, la fel ca şi duminica.
Propunerea specialiştilor – turism pe drumurile păstorilor
Pachetul turistic montan nu ar trebui, în accepţiunea autorilor acestui studiu, să excludă drumurile păstorilor. Există încă în zona montană diverse tipuri de construcţii care au servit sau încă mai sunt utile pentru creşterea animalelor. “Pot fi scoase din anonimat stânele din munţi, dar şi gospodăriile din sat în care oierii îşi ţin animalele”, se arată în lucrarea de faţă. Aceste construcţii se află la diferite altitudini. Până la 600 de metri sunt stânele simple, unde e depozitat nutreţul. Stâna îşi sporeşte importanţa, prin prezenţa animalelor, a diverselor materiale, atunci când se află la altitudini între 800 şi 1.500 de metri. Dar construcţiile care păstrează întocmai tradiţia sunt între 1.500 şi 2.000 de metri altitudine. Stâna de acolo are toate funcţiile sale – adăpost pentru oameni şi animale, spaţiu pentru mulsul oilor şi o încăpere în care sunt depozitate produsele obţinute din prelucrarea laptelui. Stânele de la poalele munţilor sunt construite azi din materiale moderne, cum ar fi plăcile de azbociment. Dar pe crestele munţilor vezi doar construcţii din lemn, ca pe vremuri.
Organizarea stânei nu s-a schimbat din mosi-stramosi
Calendarul pastoral se păstrează cu stricteţe în Mărginimea Sibiului. Oile stau la iernat, în sat, din noiembrie până în martie. Primăvăratul e din martie până în mai, când animalele ajung la stânele din apropierea satului. Turmele încep să urce pe munte după 21 mai, când începe Văratul, şi vor sta acolo până în 15 august, de Sfânta Maria sau până la 8 septembrie, de Sfânta Maria Mică Atunci mioarele coboară spre ultima parte a sezonului – Tomnatul. Perioada asta e socotită din septembrie şi până la prima zăpadă. Felul în care se organizează stâna nu s-a schimbat din moşi-strămoşi. Proprietarii de animale se adună, aleg stâna la care îşi vor duce animalele, beau aldămaşul. Se alege “capul de munte”, care va conduce stâna toată vara. El va ţine socotelile produselor obţinute din lapte şi va stabili locul de păşunat pentru animale. El este ajutat în munca asta de baci. Ciobanii reprezintă o altă categorie. Sunt cei care supraveghează oile. Dar şi mânătorii, care conduc oile pe drum. Mânătorii sunt tinerii care îşi fac ucenicia în meseria asta. Marea problemă, se plâng localnicii, e că se găsesc tot mai puţin ciobani şi calificaţi, dar şi dedicaţi acestei meserii, care să aibă grijă de turmă cum se cuvine.
Caşul zburat – un produs dispărut al stânei
Vase din lemn în care se adună laptele muls, alte vase în care laptele e prelucrat. Hârdăul sau înghegătoarea pentru brânză şi vase unde se ţine cheagul, covata pentru saramură, căuce sau linguri pentru amestecat laptele, ravăr pentru fărâmiţarea caşului, cuţite, tipare de caş. Stâna păstrează şi azi aceleaşi ustensile, cum au fost ele create în timpuri imemoriale. Autorii studiului trec în revistă preparatele care se obţin la stână. Laptele de putină sau laptele gros se face din lapte de oaie de la sfârşitul perioadei de lactaţie, în septembrie-octombrie, când are o concentraţie mai mare de grăsime. Puţin acrişor şi de culoare alb-gălbui, produsul curge alene, ca mierea. Jintiţa este obţinută din zerul rezultat în urma presării caşului, având un conţinut mare de grăsime. Urda se face din zerul rezultat din fabricarea laptelui de oaie. Untul – pe cale de dispariţie – se obţine printr-o metodă străveche. Laptele acru se bate într-un vas. Dar e şi o metodă modernă, lăsând laptele până când la suprafaţă se ridică smântâna. Aceasta se bate apoi, ca să obţii untul. Mai este şi untul de oaie, de două feluri – de janţ şi din urdă. Cel din janţ provine din fermentaţia lactică, în putinei. Se bate putineiul şi se scoate untul. Varianta a doua înseamnă frământarea urdei într-un vas, pentru omogenizare. Pasta e pusă în putinei şi peste ea se toarnă apă călduţă, treptat, apoi se bate puternic, până când untul se ridică la suprafaţă. Zerul e considerat un subprodus al stânei, rezultat din prelucrarea laptelui în brânzeturi. Zerul conţine jumătate din substanţa uscată a laptelui, bogat astfel în vitamine. Zara e un subprodus din fabricarea untului. Are o compoziţie asemănătoare cu laptele zmântânit, însă mai bogat în grăsimi. Zara o excelentă materie primă pentru băuturi dietetice. Sunt, din păcate, două produse ale stânei care au dispărut. Primul este caşul ţinut în brânză. Ciobanii de azi doar povestesc despre el. Mai multe felii de caş se puneau în saramură, timp de o jumătate de zi, apoi erau scoase la aer, să se zvânte, după care se puneau în putini cu brânză. Se alterna – un strat de caş, altul de brânză. Rezulta un caşcaval asemănător cu cel din zilele noastre. Alt produs care a dispărut este caşul zburat. El se făcea din caş dulce, tăiat în felii şi pus în apă fierbinte. Se lăsa la zvântat şi se conserva în putini cu brânză.
Laptele mare, tăiat cu cuţitul
Există un calendar pe care păstorii îl respectă cu stricteţe, atunci când prepară brânzeturile de la stână. Caşul şi brânza se fac de la sfârşitul lui aprilie sau începutul lui mai. Brânza de burduf se face în august şi la începutul lui septembrie. Produsele din lapte acru se prepară numai după ce vine toamna. Există câteva zone care şi-au păstrat, de-a lungul secolelor, anumite produse specifice, remarcă specialiştii. Caşul afumat şi sărat este la el acasă în zona Rucăr. Există arhive din anul 1503 care menţionează negustori de caş din partea de nord a Rucărului, din aşa-numita căşărie, care aparţinea pe atunci familiilor Idonoşoiu, Şandru şi Simion. Să mergem în altă zonă, în comuna vâlceană Vaideeni, unde celebru a fost şi încă mai este laptele foarte gras, muls până la înţărcatul oilor, din care se face acrişul sau iaurtul. Gras, de poţi să-l tai cu cuţitul. Copiii de aici mănâncă acest iaurt, numit de localnici şi lapte mare. Când e vorba de niscaiva turişti, modul de servire e unul cu totul special. Mai întâi bei vreo două-trei pahare cu rachiu, şi abia apoi mănânci iart. Cică să dregi gustul rachiului. Mergem mai departe, la Corbeni, unde se fac brânză de burduf şi urdă. La mare căutare e şi telemeaua de Corbeni, preparată în săptămâna de dinainte de Sfântul Gheorghe, şi încă o lună după aceea.
“Te vei pierde pe tine, ca român, dacă ai pierdut satul”
Tot ce mai rămâne de făcut, de acum încolo, e ca românii să nu lase să se piardă acest patrimoniu care încă mai respiră azi în munţii noştri. “Cultura modernă europeană, în accepţiunea Uniunii Europene, include diverse culturi arhaice sau tradiţionale – obiceiuri, datini, straie, încălţări, bucate, colinde, cântece, dansuri. Păstorul, baciul devin un bun cultural patrimonial, în măsura în care se supun regulilor moderne de atestare a calităţii produselor lor”. Am găsit o frază emblematică, un fel de mesaj pentru România, dacă se poate spune aşa, în acest studiu susţinut de Norvegia – “în clipa în care ai pierdut şi ultimul sat, cu ultima locuinţă, în care se află ultimul ţăran, te-ai pierdut pe tine, ca român, ca locuitor al Europei, ca cetăţean al lumii”. Ar trebui să luăm aminte…
