Ţinutul răzeşilor

Într-o monografie a comunei Vultureni, din judeţul Bacău, unde mă aflu acum, scrie că pe Dealurile Tutovei, se află "cel mai vechi şi mai compact ţinut răzăşesc al Moldovei medievale", poţi afla din cartea semnată de profesorii Florica şi Dorinel Ichim. "Un înalt grad de ruralism" s-a păstrat pe aceste meleaguri, arată aceeaşi sursă, tocmai pentru că oraşe precum Adjudul, Bacăul, Bârladul, Vasluiul şi Tecuciul sunt destul de departe de "insula" răzăşească. Suntem încă în civilizaţie, în satul Godineştii de Jos, unde drumul mare a fost deszăpezit. Dar la un moment dat intrăm pe o potecă, pe care se văd urme proaspete de căruţă. Şi acestea dispar repede, probabil speriate de dealul abrupt din faţa noastră, gata parcă să se arunce peste noi. Şi-l luăm pieptiş. Doi kilometri, zici, pare puţin. Dar pe urmă îţi dai seama că fiecare pas prin zăpadă face aproape cât întreaga distanţă pe care o avem de străbătut.

Îngrijitoarea la domiciliu

Scăpăm de primul deal, după vreo jumătate de oră de chin, pentru mine. Urmează o vale. Dar ce abrupt coborâm, că la un moment dat îţi vine s-o iei pe fund, în jos, ca la derdeluş. Şi o linişte, de ţi se înfundă urechile. Străbatem apoi pâlcuri de copaci din sticlă. E de la ploaia de zilele trecute. Apa a îngheţat şi a îmbrăcat fiecare ramură într-o platoşă de gheaţă. Însoţitoarea mea ştie fiecare pas pe care trebuie să-l facă. Doar vine des pe aici. E meseria ei, de îngrijitoare la domiciliu, din partea Fundaţiei de Sprijin Comunitar din Bacău. Fundaţia se ocupă de bătrânii din satele acestea ale judeţului Bacău, uitate şi de Dumnezeu. Bătrâni singuri - 432 de beneficiari ai Fundaţiei, în mediul rural. Maraiana zice că în fiecare zi merge câte 20 de kilometri. Prin câteva sate. Pe la mai mulţi bătrâni, să le facă mâncare. Le face şi curăţenie în casă. Taie şi lemne. Aici, în satul Valea Lupului, are un beneficiar, pe Vraciu Vasile. Mai e mult de mers până la el.

Cum moare o comunitate

Ocolim o râpă. Mariana a făcut şcoala în satul Valea Lupului. Îmi arată o culme. Acolo era şcoala, care s-a închis încă de la sfârşitul anilor '70, când aici mai erau numai şapte copii. Acum n-a mai rămas nimic din şcoală. Trecem apoi pe lângă o bucată de zid. Aflu că în acest loc era staţia de autobuz. Deci a fost şi drum prin zona asta. Nu mai e. Acum mergi numai "pe zare", adică pe umerii, uneori colţuroşi, ai dealurilor. "Ce sat mare era!", oftează femeia, apoi merge mai departe. Informaţiile oficiale arată că satul Valea Lupului avea 100 de case şi 414 locuitori în 1930, pe când în 2002 mai erau doar 40 de oameni şi 31 de case. Azi e şi mai dramatică situaţia, din câte mi-au spus ultimii supravieţuitori ai unei localităţi seculare. Cel mult şase case în care mai poţi să dai bineţe unui om.

Satul ca un pom, cu şase ramuri

În sfârşit, zărim un pâlc de case. Un crac. Aşa au "crescut" casele pe aici, câteva pe fiecare "crac", după cum spun oamenii locului. E ca şi cum satul ar fi un copac uriaş. Tulpina e drumul principal, cel pe care am venit noi, din Godineştii de Jos, cale de doi kilometri. Din tulpină se desprind cele şase "crengi". Şase pâlcuri de case. Dar trebuie să mergi prin pădure, pe poteci ascunse, ca să ajungi la fiecare pâlc de case în parte. "Aici era o femeie care a murit anul trecut", zice Mariana, şi-mi arată o casă care încă nu s-a prăvălit. Am văzut pe urmă altele, topite de mulţi ani, de când sufletele omeneşti au părăşit acele ziduri. Dar aici, pe acest prim crac, e o familie care încă rezistă în pustiu. Batem în poartă. "Nea Gheorghe!", strigă Mariana. Şi un bătrân vine din spatele curţii, să ne deschidă. Uimit să vadă călători, mai ales pe urgia asta. Gazda tocmai îşi repara căruţa. S-a rupt ceva la una din roţi. Căruţa fusese întoarsă pe o parte. Casă de om gospodar. Hambarul e plin cu bucatele pământului. Porumb şi grâu. Mai e şi beciul în care se păstrează vinul. Doar pe-aici se cultivă viţa-de-vie. Şi două vaci în curte, şi doi boi. "Facem pâine în casă, dacă trebuie", spune Gheorghe Gorea, de 77 de ani. Are o pensie de 600 de lei, după o viaţă în care a lucrat ca dulgher. Pe vremea când satul era în toată splendoarea lui, aici găseai şi blănari, şi croitori sau cărămidari şi rotari. Sat de ţărani liberi - Valea Lupului, de pe vremea lui Ştefan, când Domnul Moldovei întărea în scris stăpânirea pământului de către răzeşi, cum arată un document din 1495, pentru un anume Lupe şi pentru fraţii lui.