» Animalele tot mai putine din satele romanesti de munte au facut ca stanele sa-si restranga activitatea.

» Salasul ciobanilor a devenit un fel de muzeu, unde turistii vor sa vada traditii inca vii.

» Tarca este una dintre cele mai cunoscute stane de la poalele Ceahlaului.

Ne miram ca vin strainii tocmai aici, in varf de munte. "Apai cum", ni se raspunde. Are nea Lupu niste poze din Spania, trimise de noii lui prieteni de peste mari si tari, cei care au fost la stana, anul trecut, "ca tare mult le-a placut la noi", isi aminteste barbatul de 72 de ani. Mai vin si alte natii. Englezi, francezi, olandezi, de toate "culorile", rade baciul Gheorghe Lupu.

1.800 de lei pe vara
De cand e lumea, asa-i ordinea satului. Toata suflarea unei comune isi da mioarele pe mana stapanului de munte. Un munte se ia in arenda. Stapanul isi tocmeste, la randul sau, un baci, iar baciul are sub ascultare ciobanii. Cum vine luna mai, oile pleaca pe crestele invaluite in nori si raman acolo pana in octombrie. Turma se intoarce atunci in sat, cu tot cu bucatele care se cuvin fiecarui proprietar de animale. Primeste fiecare gospodar portia sa de cas, unt, urda, branza pusa in scoarta de copac, buna de pastrat pentru la iarna. Sus, la munte, la stana, sta baciul, cum e si nea Lupu al nostru, mana dreapta a stapanului.

Baciul se ocupa de bucate. Face branza si toate celelalte bunatati. La randul sau, baciul are in subordine ciobanii, cei care duc mioarele spre pasunile alpine. Munca de o vara a oierilor e platita in functie de intelegerea dintre ei si comunitatea care i-a angajat. Se ajunge astfel la cel mult 18 milioane de lei vechi de caciula, dupa patru luni pe munte, din cate aflam de la interlocutorul nostru.

Vizita la Tarca
Drumul care coboara de la Vatra Dornei spre Piatra Neamt ne inghesuie la un moment dat intre imensitatea Lacului Bicaz si "picioarele" Ceahlaului. Exact in locul acesta auzi de Tarca, una dintre cele mai mari stane din zona. Nu e nevoie sa batem la usa, ne ies gazdele in intampinare, simtind ca cineva s-a apropiat de locul acesta. Suntem poftiti in singura camera din "cabana". Niste paturi suprapuse au ocupat doua laturi ale incaperii. Auzim ca aici stau, in total, cinci oameni. Ciobanii. Un cazan cat roata carului e in clocot, pe pirostrii, in alt colt al camerei.

Povesti la tava
E uimitor cat de usor comprima gazda o traditie de mii de ani. Omul sta pe un scaunel, aproape de cazanul cu zer, iar cuvintele lui si aburul fierturii par sa formeze o singura poveste. Cu strainii se leaga mai greu dialogul, recunoaste baciul, ca romanul nu stie o boaba de "frantuzita". Dar asta nu-i o problema. "Ne intelegem prin semne", ii rad ochii de sub palarioara aruncata intr-o rana, pe frunte. si, pana la urma, ce mai conteaza cuvintele, cand ai balmosul in fata. "Strainii au gustat si le-a placut. Ce sa mai zica altceva?", conchide baciul.

Poza de final
Timpul ciobanilor pare a curge in cu totul alta dimensiune fata de vremurile noastre. Curent electric nu exista. Doar o lampa e folosita noaptea, ca sa sparga intunericul, mai ales atunci cand salbaticiunile dau iama in mioare. Tocmai de aici vine teama baciului, care se incrunta si cade pe ganduri. Tinerii din satele de munte, cati au mai ramas pe acolo, nu vor sa fie ciobani, iar stanele sunt in pericol sa dispara.
La final, baciul face o poza afara, cu Lacul Bicaz in plan secund. Asa, ca amintire pentru vremurile cand, cine stie, ciobanitul poate va ajunge la muzeu. La cel cu poze si manechine...