Păşeşte încet, în baston, purtându-şi cu demnitate statura înaltă. Calmul îi domină faţa brăzdată de ridurile celor 86 de ani pe care-i are. Se aşază încet la masă, îşi pune bastonul deoparte şi aşteaptă liniştit întrebările. Vorbeşte puţin, iar la un moment dat ochii i se umezesc. Atunci când vorbeşte despre mama lui, despre cele patru surori, dar şi despre fratele său. Toată familia lui a murit. Sau mai bine zis a fost ucisă. Cel pe care l-am întâlnit acum este un om cât o pagină de istorie. Bărbatul a venit în Bucureşti tocmai din Odessa şi se numeşte Mihail Zaslavski. Iar pagina de istorie pe care o reprezintă se referă la români.

O filă neagră din istoria noastră, pentru că Mihail este ultimul supravieţuitor în viaţă al masacrului provocat de Armata Română în Odessa, în octombrie 1941. Atunci când acel oraş era ocupat de trupele româneşti. Istoria a consemnat că mii de evrei au fost ucişi. În timp ce martorii vremii au vorbit de cel puţin 19.000 mii de victime, istoricii români susţin că în lipsa documentelor nu se poate indica cifra exactă. Oamenii au fost închişi în nişte depozite uriaşe de la marginea oraşului şi li s-a dat foc. Ca represalii faţă de aruncarea în aer a comandamentului trupelor româneşti din Odessa, când şi-au pierdut viaţa înalţi ofiţeri români şi germani, dar şi civili care lucrau în cadrul comandamentului, totalizând aproape 200 de persoane.

„Du-mă acasă, măi tramvai"

Drumul pe care Mihail l-a făcut acum spre Bucureşti se datorează lui Florin Iepan, regizor şi producător independent de film documentar. El ne povesteşte că în urmă cu câţiva ani, când a făcut parte din proiectul „Mari români", promovat de televiziunea naţională, a avut de realizat un documentar despre Ion Antonescu. „Aşa am aflat de masacrul din Odessa", povesteşte omul de film. A şi ajuns în acest oraş, luând legătura cu Asociaţia Evreilor din Odessa şi în final cunoscându-l pe Mihail Zaslavski. Culmea, când a păşit în casa lui prima oară, gazda asculta muzică populară la un post de televiziune din România. Melodia lui preferată e „Du-mă acasă, măi tramvai". Mihai ştie ceva româneşte. Este „amintirea" din vremurile când trupele române au ocupat Odessa.

„Faţă de ziarişti e mai reţinut acum, dar e un om plin de viaţă. Ştie o sumedenie de bancuri", încearcă Florin Iepan să dezmorţească atmosfera. Apoi ne întoarcem în timp, cu 70 de ani în urmă. În 1941, când Mihail avea 16 ani. În acel an, pe 16 octombrie, soldaţii români au intrat în Odessa. „Soldaţii români ne-au scos din casa noastră, pe 18 octombrie. Erau foarte mulţi evrei scoşi din casele lor. Am intrat într-o coloană care se întindea pe mai mulţi kilometri. Pe marginea străzilor, pe unde treceam, oamenii ne priveau şi-şi făceau cruce. Eu duceam în spate pe fratele meu de un an. Mama ducea în braţe pe sora mai mică. Mai erau două surori ale mele şi o soră a mamei mele. Ne-au dus la închisoare. Stăteam câte 18 oameni înghesuiţi în camere mici, fără să ni se dea voie la toaletă, fără apă", îşi aminteşte bătrânul.

Flăcări peste oameni

Şi a venit momentul fatidic din 22 octombrie. A fost aruncat în aer comandamentul românesc din Odessa. Clădirea fusese minată de sovietici, înainte ca aceştia să se retragă din oraş. Militarii români controlaseră iniţial clădirea, dar n-au depistat nimic suspect şi s-au stabilit în clădirea aceea. A doua zi, după teribila explozie, evreii deja aflaţi în închisorile oraşului au fost scoşi de acolo, încolonaţi şi trimişi la marginea localităţii, spre nouă depozite militare, dezafectate, construite în perioada ţaristă.

„Femeile au fost despărţite de copiii lor, bărbaţii au fost despărţiţi de femei. Au fost obligaţi să intre în câte un depozit. Pe mama mea am văzut-o ultima oară cum intră în primul depozit. Eu aveam pe fratele meu cel mic în braţe. Am fost bătut, ca să-i dau drumul. Am ajuns în cel mai depărtat depozit, cu ceilalţi bărbaţi. Uşile s-au închis şi după puţin timp am auzit un huruit, ca de motor. Se arunca benzină peste depozitele unde eram ţinuţi. Apoi am văzut cum zidurile iau foc. Unde eram eu, o parte din acoperiş s-a prăbuşit. M-am căţărat cum am putut şi am ieşit la lumină. Afară erau mitraliere care au deschis focul asupra fugarilor. Eu am reuşit să ajung spre un lan cu porumb şi am scăpat cu viaţă", îşi continuă povestea Mihail. Îşi aminteşte că erau câţiva ofiţeri germani care asistau la întreaga operaţiune, dar soldaţii români au pus totul în practică.