O anchetă privind reţelele internaţionale de trafic de organe face valuri în Africa de Sud. Peste o sută de persoane au fost operate ilegal într-un spital din Durban. Printre cei care şi-au vândut organele unor evrei bogaţi se numără şi mai mulţi cetăţeni români. RL prezintă în exclusivitate poveştile a doi dintre aceştia.

Cornel are 42 de ani şi este din Braşov. În urmă cu opt ani a vândut un rinichi în Africa de Sud. A primit 4.800 dolari pentru el. Nu a fost în stare să-i mărturisească soţiei sale, iar când aceasta a aflat, după câţiva ani, l-a părăsit.  Bărbatul a acceptat să-şi spună povestea, cu condiţia folosirii unui pseudonim.

„Nu îl pot ierta pentru ceea ce a făcut: să-şi vândă un rinichi... Rinichiul îl donezi cuiva pe care îl iubeşti, dar nu îl vinzi! Nu îl pot ierta fiindcă m-a lăsat să mă întreb de ce nu putem avea copii, ba chiar să cred că eu sunt de vină. De ce am cheltuit atâţia bani pe analize când el ştia că nu are un rinichi şi e posibil ca ăsta să fie motivul?", se întreabă fosta soţie a lui Cornel.

Soţia lui ştia că cicatricea din partea stângă a abdomenului este urma unei operaţii pentru refacerea rinichiului. „Nu am minţit, chiar am avut dureri la rinichiul stâng, de aici a pornit totul", îşi nuanţează Cornel povestea. S-a gândit că are probleme din cauza ridicării greutăţilor. A început să caute pe internet oameni cu care să discute despre aceasta. Aşa a ajuns să posteze mesaje pe mai multe forumuri.

La scurt timp a intrat în legătură cu un intermediar al pieţei negre de rinichi. „Mi s-a prezentat cu numele şi a adăugat că este român de origine evreiască. Era un bărbat pe la 55-60 de ani, cu vreo 20 de ani mai mare decât mine, gras, cu barbă. Nu era din Braşov, a venit cu trenul prima dată când ne-am întâlnit". Bărbatul e unul dintre numeroşii intermediari naţionali, care erau coordonaţi de omul de afaceri evreu Ilan Perry, supranumit „brokerul de organe", potrivit declaraţiei poliţiei sud-africane pentru ziarul The Times.

Intermediarul l-a încurajat pe Cornel să-şi vândă rinichiul: în loc să plătească pentru a-l repara, mai bine primeşte bani pentru el, salvează o viaţă şi rămâne la fel de sănătos ca înainte. Cornel lucra atunci ca paznic, era un bărbat în formă, obişnuia să facă alpinism de performanţă, iar cea mai gravă problemă de sănătate pe care o întâlnise era gripa. Asta îl făcea un candidat ideal pentru cei dispuşi să cumpere un rinichi.

Lui Cornel i s-au făcut o serie de analize în Braşov. Două săptămâni mai târziu, a primit un telefon: se găsise o persoană compatibilă cu el, iar operaţia de transplant urma să aibă loc în oraşul Durban din Africa de Sud.

Cumpărătorul plătea 120.000 de dolari pentru un rinichi

Românul intrase în reţeaua internaţională de trafic de organe: cumpărătorii de rinichi erau din Israel, „donatorii" din România şi Brazilia, iar operaţiile aveau loc în Africa de Sud, în cadrul Spitalului St. Augustine, din Durban. Afacerea începuse în 2001.

Iniţial, „donatorii" erau tot evrei. Ei vindeau un rinichi cu 20.000 de dolari americani. După scurt timp însă, au început să fie aduşi brazilieni şi români, plătiţi cu sume între 3.000 şi 6.000 dolari. „Donatorii" erau cei care primeau cel mai puţin în afacerea rinichilor, unde cumpărătorul ajungea să plătească peste 120.000 dolari pentru un transplant.

În ziua plecării, Cornel a luat trenul din Braşov către Budapesta. Intermediarul român îl ajutase cu toate demersurile pentru călătorie. Acesta s-a urcat în tren la Arad şi au mers împreună restul drumului.

Din Budapesta, Cornel a zburat singur cu avionul până în Durban, unde îl aştepta Delila, intermediara sud-africană. S-au înţeles mai mult prin semne, fiindcă intermediara vorbea engleza şi portugheza, iar românul abia reuşea să înţeleagă prima limbă. Delila l-a condus pe Cornel în camera de hotel, unde alţi trei brazilieni aşteptau să-şi vândă rinichii: Vladimir, un bărbat în vârstă, Junior şi prietena lui, un cuplu de tineri. Următoarele două săptămâni le-a petrecut în acest apartament; Cornel dormea cu Vladimir în cameră, iar Junior cu prietena lui. Găteau în bucătăria apartamentului.

„Nu mă înţelegeam cu brazilienii decât prin semne, fiindcă nu vorbeau deloc engleza. Beam împreună cafeaua, mâncam şi uneori ne plimbam pe malul oceanului. Delila ne vizita zilnic. O singura dată ne-a dus la un restaurant luxos în port, unde l-am cunoscut şi pe soţul ei. Era jucător de rugby. Am jucat apoi cu el fotbal american, într-un parc de lângă hotel."