Astăzi, principalul factor care înlesneşte căsătoria între persoane de naţionalităţi şi culturi distincte este comunicarea prin internet, prin  „social networks" (hi5, facebook sau twitter). Multe românce au ajuns astfel să trăiască în ţări situate, cel puţin teoretic, la polul opus  din punct de vedere al tradiţiilor sau religiei. România liberă scrie poveştile a trei tinere care şi-au ales parteneri de viaţă din Asia.

„Abia aştept să mă mut în India"

Sandra Popescu s-a măritat anul trecut în India, la un an după ce l-a cunoscut pe un site de internet pe cel ce avea să-i devină soţ. „La început mă gândeam doar că e interesant să vorbesc cu cineva din străinătate. Mi-a atras atenţia fiindcă era foarte politicos. Dar nu-mi imaginam o relaţie între noi, cu atât mai puţin o căsnicie", mărturiseşte ea râzând.

„Stăteam de vorbă cu orele, am constatat că avem multe lucruri în comun". Sandra are 22 de ani şi este printre studenţii bursieri de la ASE din Bucureşti. „Dacă nu eram la facultate, nu mă întorceam în ţară. Stăteam o perioadă în India şi apoi ne stabileam in Anglia", a spus Sandra în mod firesc.

Naturaleţea cu care priveşte părăsirea ţării e  motivată de atitudinea cosmopolită, care i-a permis acesteia să constate că oriunde în lume se poate simţi aproape ca acasă. „Chiar dacă nu neg diversitatea culturilor, am observat că peste tot poţi găsi aceleaşi branduri de cafenele, restaurante, băuturi, haine. În plus, există şi o limbă universală - engleza." Totuşi, deşi caută asemănările cu ţara proprie, Sandra e hotărâtă să o părăsească. „Abia aştept să plec. Românii nu au personalitate, mai au multe de învăţat". Deocamdată cei doi trăiesc în România.

„Reputaţia" româncelor în India

Soţul Sandrei provine dintr-o cultură mult mai tradiţionalistă decât a noastră. Pentru un bărbat indian,  era aproape imposibil să-şi părăsească ţara în trecut, fiind condiţionat de cultură, dar şi de politicile statului indian. Astfel, în India sistemul de pensii sociale nu funcţionează, iar întreţinerea părinţilor odată ajunşi la bătrâneţe îi revine
fiului. De aici obiceiul ca bărbatul să se mute cu nevasta în casa părinţilor lui. Soţul Sandrei însă le virează lunar o sumă de bani în cont.

Totuşi, oamenii occiden­talizaţi" sunt mai puţini într-o ţară precum India decât  cei conservatori, care cred în valorile tradiţionale. Străinii sunt priviţi cu suspiciune. „Bârfele sunt o realitate şi acolo, ca şi aici. Unele bârfe au venit din partea unor rude mai puţin prietenoase de-ale soţului meu. Cele mai multe bârfe erau cauzate de diferenţa de vârstă dintre noi, de 15 ani, şi a faimei internaţionale de care se «bucură» femeile din România. Aveau impresia că nu o să mă pot acomoda la tradiţiile indiene şi la viaţa de familie. Când spun «tradiţii» mă refer la un anumit tip de vestimentaţie, la interdicţia de a ieşi singură noaptea în cluburi, baruri, de a bea alcool sau a fuma în public. Concepţia indienilor despre femeile din România nu este una plăcută, ei cred că ele nu ar re­zista unor asemenea interdicţii. Însă eu nu am fost niciodată acest gen. Deci, nu simt că am renunţat la nimic."

Malaezia: „Pot divorţa dacă mă bate excesiv"

Părinţii Cristinei au ezitat la aflarea veştii că fata lor de 21 de ani a ales să-şi petreacă viaţa alături de un malaezian, la mii de kilometri distanţă de România. „Familia mea nu prea a fost de acord pe motiv că sunt prea mică, că el este musulman, ca poate îşi va face harem, că o să fiu printre străini... dar până la urmă a acceptat." După plecare, „Cristina" a rămas doar numele din memoria prietenilor şi a familiei. Oricine se converteşte la islam primeşte numele de „Abdullah". Pe lângă acesta, fata şi-a ales prenumele „Aishah". De 3 ani Aishah locuieşte în Malaezia, la distanţă de ţara ei, de obiceiuri, de prieteni, de familie.

„Eram foarte conştientă că era posibil să păşesc pe un drum greşit. Despărţirea a fost dureroasă, dar eu m-am consolat cu gândul că aceasta e legea firii, că şi părinţii noştri au plecat de la casa lor când s-au căsătorit. În plus acum există trenul, avionul, internetul, telefonul. Vor­besc zilnic cu ai mei la telefon, din Mala­ esia în România costă doar 0.02 $ minutul. Nu pierd bârfele din România, sunt la curent cu totul". Ascultând-o pe Aishah povestindu-şi experienţa, pare că prezentul e rezultatul unor decizii adolescentine, mai degrabă pasionale decât raţionale. „Când am plecat din România visam cai verzi pe pereţi. Soţul meu avea un serviciu stabil şi eu îmi imaginam că voi lucra la rândul meu. Dar, ajunsă acolo, am aflat că în situaţia mea nu puteam lu­cra în următorii 5 ani, aşa e legislaţia lor.