Simbolul justiţiei din România este o uşă. Uşa de la DNA. Se deschide la fel de larg pentru toţi, lăsându-i să pătrundă înăuntru şi pe cei pentru care e “prima oară” cât şi pe cei cunoscuţi pentru relaţiile avute de-a lungul timpului cu multe alte uşi celebre. Se pare că celor mai mulţi le place, deoarece la ieşire zâmbesc "vinovat", după care se trag în poză cu ea, glumind: "nevinovat". Vecinii ale căror ferestre dau înspre uşa DNA au o altă perspectivă, mai panoramică asupra problemei, nelimitată de diagonala televizorului.

Vultur Doina (38 ani), asistentă la cabinetul stomatologic de peste drum de DNA, recunoaşte că e curioasă din fire:  „Eu mai dau perdelele la o parte şi mai ard gazul aruncând un ochi pe geam. O dată m-am văzut şi la televizor. Eram la geam şi m-a prins came­ramanul de la o televiziune". Se delectează ca la un show de divertisment: „Sincer, în primul rând îmi stârneşte râsul, pentru că îi văd pe toţi că vin, stau un pic, după care pleacă, unii cu zâmbetul pe buze, alţii ironici şi gata". Femeia a constatat că ştirile deformează adevărul despre cercetaţi: „În realitate sunt mai frumoşi, sunt mai umani ca la televizor, aşa mi s-a părut. Şi mai roşii în obraji". Asistenta recunoaşte că uneori se înduioşează  când vede pe câte unul mai plouat: „Ce m-a şocat un pic a fost Costiniu (n.r. - judecătorul Florin Costiniu, acuzat în dosarul Voicu), acum câteva săptămâni. Era singurul care a ieşit de la DNA fără camere după el. Era singurel şi mergea cu paşi lenţi şi cu capul plecat aşa, a ruşine, a dezamăgire, nu ştiu exact ce. Mi-a fost şi milă de el şi în acelaşi timp şi ciudă. Ciudă că a făcut năzdrăvănii şi milă că totuşi a ajuns un judecător, la vârsta lui, să ajungă ce-a ajuns". Făcând o retrospectivă a circului care a avut loc de-a lungul anilor în faţa uşii DNA, Doina Vultur îşi aminteşte:  „Năstase a făcut cea mai mare vâlvă când a ieşit, asta pe vremea când era mare, însă cea mai mare afluenţă de oameni care au probleme cu legea a fost acum doi ani. Zilnic, zilnic veneau. Erau pe bandă rulantă". Pentru doctorul stomatolog Ioan Hărăbor, relaţia cu DNA e una strict profesională: „Am avut clienţi vreo 2-3 procurori şi vreo câţiva comisari de la DNA. Oamenii ăştia vin doar în momentul în care sunt cu adevărat liberi. Unii dintre ei şi-au reprogramat întâlnirea cu mine din cauza prezenţei la diverse curţi de justiţie şi instanţe".

Arhitecta de la etajul doi

Perva Elisabeta (73 ani), arhitecta pensionară care locuieşte la etajul doi, a observat că mulţi dintre cei care calcă pragul DNA „Blufează. Bravează în faţa camerelor de luat vederi spunând că au fost citaţi dintr-o greşeală, dar după ce pleacă dintre jurnalişti şi se duc spre locul de parcare, devin mai trişti. După ce urcă în maşină, se fac gri la faţă".

Americanul de  vis-a vis de DNA: „it's a bad joke" 

Cetăţeanul american Stan Faryna (40 ani) are un apartament generos într-o vilă veche, situată la 10 metri de uşa DNA. Urmăreşte fără să vrea „pe viu" lupta anticorupţie: „Pe fereastră nu prea mă uit. Îi văd de obicei când mă duc după lapte şi ouă sau când îmi plimb căţelul".  Concluzia e în engleză: „What I see here is a bad joke". Apoi explică: „Toţi cei citaţi vin în maşini de 100.000 de dolari sau mai scumpe. Vin zâmbind, dar realitatea e că pleacă tot cu un zâmbet, pentru că ei ştiu că nu vor plăti preţul pentru faptele lor. Eu am un fiu cetăţean român, care va creşte ca român, şi mă îngrijorez pentru viitorul lui, deşi eu sunt american". Stan Faryna crede că tehnologia de captură a imaginilor video nu e suficient de avansată pentru a face portretul complet al celor care ies pe uşa DNA: „Nu ştiu dacă ca­merele tv pot arăta întunecimea inimilor lor. Sunt şocat că aceşti oameni care sunt atât de bogaţi şi puternici eşuează în a fi liderii României. Au ratat şansa de a fi bărbaţii care ar fi putut fi". După program, când procurorii pleacă la familii, se potoleşte şi zarva din jurul ei şi redevine o banală uşă termopan: „Seara, oamenii îşi plimbă căţeii prin faţa uşii DNA, adolescenţii se sărută şi beţivani care au renunţat la speranţă urlă în toiul nopţii în faţa ei".

Preţul vecinătăţii DNA

Pentru arhitectul T.I., alt vecin al DNA, evenimentele din jurul acestei instituţii "seamănă foarte mult cu un circ, cu anumite scene din Parlament sau cu cearta de la piaţă pe tarabe". Pentru bătrânul arhitect, vecinătatea cu instituţia PNA, rebranduită ulterior DNA, dă doar bătăi de cap: „A fost o perioadă când aici nu veneau personaje ale vieţii publice sau politice. Eu îmi amintesc de vremurile când aici ajungeau ţigani. Erau nişte infractori de drept comun ordinari, se strângeau familii întregi, femeile aveau fuste co­lorate şi în urma lor rămâneau numai gunoaie şi sticle pline cu urină. Acum nu mai e chiar aşa, dar în urma carelor de reportaj rămâne totuşi mizerie: pahare şi bidoane goale pe pervazuri". Carmen Năstase, vecina de la etajul 1, trăieşte pe propria piele libertatea presei: „Ne deranjează televiziunile care vin şi fac zgomot cu ge­neratoarele de electricitate 24 de ore din 24 sub geamul de la dormitor, încât a ajuns să-mi cadă consola de la balcon, împreună cu bucăţi de tencuială datorită trepidaţiilor". După aceste experienţe, Carmen Năstase a căpătat însă anticorpi, ignorând orice are legătură cu vecinul ei, DNA: „Când văd cum parchează pe trotuar maşini cu antenele alea parabolice care-ţi intră în cameră, îmi este o greaţă fantastică de toată mascarada. Iar noaptea încerc să dorm în măsura în care se poate să trag jaluzelele şi să as­tup geamurile cu ce se mai poate baricada aici". Dimineaţa, când porneşte spre serviciu, dă însă nas în nas cu urmele existenţei celei de-a patra puteri în stat: „Când cobor dimineaţă şi plec, mă împiedic în firele lor şi calc peste un covor de coji de seminţe şi mizerii".