Am urcat spre câteva sate din Apuseni, acum, în toiul iernii, când zăpada e cât casa pe acolo, găsind doar câteva suflete plăpânde în fiecare cătun. Oamenii au ieşit, ca urşii din bârlog, surprinşi să vadă chip străin în faţa lor. Nu ne mai lăsau să plecăm, îmbiindu-ne la povestit cu slană şi pită. Mai mult ca orice, singurătatea e cea care-i macină pe ultimii supravieţuitori ai secularelor cătune.

Dialogul între munţi

Munţii vorbesc aici, unii cu alţii. Am aflat de limbajul codificat pe care sătenii îl stăpânesc din generaţie în generaţie. Unii pe o culme, alţii pe cealaltă parte a văii. Mănunchiuri de case pe câte o coamă. Să mergi la vecini, prin ditamai troienele, nici pomeneală. Apoi e atât de linişte aici, că-ţi ţiuie urechile. Şi atunci omul, când iese afară, în marea de omăt şi de linişte, strigă la vecinul lui. Un amalgam de fluiere şi de chiote. La o anume distanţă între fiecare sunet în parte. Trece o vreme, nu multă, şi vecinul răspunde. "Bună dimineaţa, eşti bine?". "Sunt bine. Dar tu ce faci?". "Eu, cu ale mele". Şi vorbesc minute în şir. Despre vreme şi viaţă. L-am întrebat pe un sătean din Dealul Geoagiului, pe numele lui Cristea Ioan Şopotel - oare bucium nu se mai face, că pe vremuri aşa se înţelegeau munţii între ei. N-are cine să mai facă.

Comună cu suprafaţa unui oraş, dar cu numai 619 locuitori

Nu ştiu câţi aţi auzit până acum de comuna Întregalde. E în judeţul Alba. Un teritoriu administrativ cât al unui oraş, de mai bine de 82 de kilometri pătraţi, dar în care trăiesc numai 619 suflete, în cele 11 sate ale comunei, ne zice primarul Florea Teodor. Satele sunt aruncate pe câte o colină, la 600 sau la 800 de metri altitudine. Ajungi în locul acesta abia după ce ai trecut de Alba Iulia, pe drumul spre Teiuş, la un moment dat cotind spre stânga, în faţa ta ridicându-se treptat Munţii Trascău. Sate româneşti, de când se ştiu ele, reunite în Galda Românească, aşa cum se numea în 1525, pe vremea când voievod al Transilvaniei era Ioan Zapolia, viitorul rege al Ungariei. Cel mai vechi sat, dintre cele 11 ale comunei Întregalde, este Dealul Geoagiului, atestat documentar încă din 1413, ca Alter Gyor Valaharis sau Celălalt Geoagiu Românesc. Ne luptăm din răsputeri să ajungem acolo.

Electricitatea nu s-a "inventat" încă aici

Pe drum, primarul, care ne e şi călăuză, ne explică de unde numele Întregalde. Sunt două ape curgătoare pe aici - Galda şi Găldiţa. Iar între ele oamenii au făcut case. Aşa au apărut satele, închise între munţi. Pentru că trebuie să treci şi prin vama munţilor, prin Cheile Întregalde, strecurându-te printre stânci ameninţătoare, ca să ajungi în locurile astea. E şi un sat cu un simgur om, în Marineşti, care nu are nici curent electric, aşa cum sunt şi cătunele Ilieşti şi Popeşti. "Am făcut sesizare pentru electrificare. N-a venit niciun răspuns", arată edilul. Din bugetul comunei nici pomeneală să treci la investiţii - abia se strâng cel mult 100.000 de lei pe an, din impozite şi taxe locale. Dintre locuitorii trecuţi în acte, 60 sunt la muncă în străinătate, aşa că populaţia efectivă din comună e şi mai mică. Tot mai mică. Cei care au rămas au vârsta medie de vreo 60 de ani. E drept că mai sunt şi animalele sălbatice - lupi, urşi, porci mistreţi - probabil în număr mai mare decât oamenii. Cu cât mergem mai adânc spre pustiu, cu atât "paşii" sălbăticiunilor se înmulţesc, alergând în toate direcţiile, în jurul nostru. Din văzduh ne urmăresc şorliţele, cum le zic localnicii vulturilor.

Satul cu cinci suflete

Maşinile cu tracţiune integrală încep să înoate prin zăpadă. De drumuri nu poate fi vorba. Sub omăt "dorm" numai urmele de căruţă. Şi un ger de crapă pietrele. E bine că e ger, că nu se afundă prea mult roţile. Altfel, noroiul ne-ar "mânca" mai mult decât zăpada. Maşinile înaintează încet, una după alta. Şi tot urcăm. Iar zidurile din piatră se arată tot mai necruţătoare, în timp ce pădurea îşi întinde spre noi mii de braţe, agăţându-ne, de parcă nu ne-ar lăsa să mergem mai departe. Ai la un moment dat senzaţia lipsei de aer, când vezi câte o pantă care te duce direct spre cer, şi tu pe acolo trebuie să urci, altă cale nu ai. La o bifurcaţie, în sfârşit, un suflet de om. Alt drum care coboară direct din nori şi pe el vine o umbră, de departe, care se face tot mai mare, cu cât se apropie. Aşa îl cunoaştem pe Simion Tecşa. E cel mai tânăr din satul lui, la cei 41 de ani. Dar câţi oameni mai sunt în sat? "Încă patru", zice el. Ceilalţi au fiecare câte 80 sau 90 de ani. Vorbeşte repede. Glasul mieros. Prima oară s-a uitat la noi, de parcă văzuse nişte arătări. El îşi ajută vecinii, cu pâine, cu medicamente. Cine să mai răzbată acum prin nămeţi? Nu s-a însurat încă. Planuri de viitor are - "poate se deschid minele de la Roşia". A mai lucrat în Armată. "Aşa am văzut şi eu ţara". Mai puţin Marea Neagră. "Am văzut-o numai la televizor", spune bărbatul. Cum e să ai o viaţă bună? - vreau să ştiu. "Să ai casă şi drum", atât consideră Simion. Casă are. Deci visul e doar pe jumătate împlinit. Crăciunul e aproape, iar pregătirile de sărbători aproape s-au încheiat. "Am tăiat un porc de 200 de kilograme, fac slană, cârnaţi, fac şi rachiu, şi gata totul", spune omul, grăbit spre satul lui, că nu mai e mult şi noaptea va alunga deja palida lumină.