Ultimele redute ale Daciei (ARTICOL INTEGRAL)

de Claudiu Padurean , 18 decembrie 2011

Câţiva tarabostes au continuat lupta de rezistenţă a dacilor mult timp după sinuciderea regelui Decebal.

Istoria dacilor şi războaiele lor cu Imperiul Roman au devenit o temă extrem de delicată. Naţio-nalismul afişat de Nicolae Ceauşescu a generat o teorie pseudoistorică, numită protocronism, care îi transformă pe daci într-un soi de popor primordial, care ar avea meritul majorităţii descoperirilor ştiin-ţifice ale Antichităţii şi din care s-ar trage toate celelalte popoare, inclusiv cel roman. Teoriile acestea au fost reluate cu entuziasm şi amplificate de tot felul de diletanţi, în aşa fel încât orice text care se referă la tema dacilor stârneşte dezbateri aprinse.

Diletanţii îi acuză pe istorici că ar ascunde cine ştie ce mari adevăruri legate de istoria Daciei, iar mulţi dintre specialişti încep să fie intimidaţi de corul tot mai zgomotos al vocilor celor care se pretind mari cunoscători ai trecutului României. În tot acest context, există câteva ipoteze, fără pretenţia de a fi fapte absolut demonstrate şti-in-ţific, ce pot aduce unele amănunte legate de contextul în care a avut loc cucerirea teritoriului viitoarei provincii romane Dacia Felix de către armata împăratului Traian. Printre ele se numără şi ipoteza ultimelor fortificaţii ale dacilor care s-au opus legiunilor romane.

Ultimele focare de rezistenţă

În judeţul Hunedoara există două fortăreţe care, se pare, au rezistat multă vreme după ce complexul de fortificaţii din Munţii Orăştiei, care avea rolul de a proteja Sarmisegetuza, a fost cucerit de romani. Dacă în anul 106, capitala Daciei fusese cucerită şi distrusă de romani, iar regele Decebal fusese capturat, existau o serie de tarabostes, adică de nobili daci, care au continuat să se opună romanilor. Unii dintre istorici cred că faptul că regele Decebal a încercat să fugă spre nord, în loc să îşi caute o moarte glorioasă pe zidurile Sarmisegetuzei, ar arăta că monarhul dac se baza pe o serie de forţe locale, cu ajutorul cărora putea organiza o contraofensivă împotriva romanilor. De asemenea, existau o serie de fortăreţe care încă nu fuseseră supuse de romani şi în care existau în continuare garnizoane de soldaţi daci, capabile să încetinească avansul spre nord al armatei imperiale.


„Cetăţeaua" de la Ardeu

Una dintre aceste fortăreţe este „cetăţeaua" de la Ardeu, cum îi spun localnicii. Este vorba de o fortificaţie puternică, ce supraveghea Cheile Ardeului, o cale strategică ce era folosită, probabil, de armata dacă, iar apoi de armata romană. Această cale unea Valea Mureşului şi, mai departe, cetăţile din jurului Sarmisegetuzei, de zona auriferă de pe Valea Arieşului. Cel mai probabil, pe această rută era transportat către capitala Daciei şi aurul extras din zone precum Ampelum, Alburnus Maior ori Abrutus. Cetatea dacică era protejată de o pantă abruptă. De altfel, această pantă este cauza pentru care puţini turişti vizitează vechea fortificaţie, în condiţiile în care ea se află la mică distanţă de şoseaua asfaltată. Diferenţa de nivel dintre baza pantei şi baza cetăţii este de peste 100 de metri, ceea ce înseamnă că fortificaţia era greu de luat cu asalt. Arheologul Mihai Căstăian, din Deva, care a săpat ani la rând pe şantierul de la Ardeu, spune că „cetatea dacică era organizată după tipicul celor din Munţii Orăştiei". Acest lucru arată că această fortificaţie a fost ridicată în aceeaşi perioadă istorică în care a fost construită şi Sarmisegetuza. Arheologii cred că garnizoana din această cetate era cea care percepea vama pentru aurul adus din Apuseni. De aceea, ea a fost întărită şi înzestrată la cele mai înalte standarde ale vremii. Istoricii cred că cetăţeaua de la Ardeu ar fi fost cucerită de romani cel mai devreme în ultimele luni ale anului 106 sau, mai probabil, în cursul anului 107. După cucerirea violentă, atestată de numeroase artefacte arheologice, romanii au reconstruit fortificaţia în folos propriu şi au instalat o garnizoană corespunzătoare, care avea, de asemenea, rolul de a păzi drumul aurului.

Bogăţia cetăţii de la Ardeu era una proverbială. Iar folclorul local păstrează unele povestiri legate de aurul dacilor. Bătrânii din sat povestesc despre o comoară imensă. Este vorba de doi boi de aur, înhămaţi la o căruţă din metal preţios, plină, la rândul ei, cu monede de aur. „Legenda arată că există un sâmbure de adevăr. În Antichitate, aurul avea deopotrivă un rol economic şi unul sacru, pentru că era metalul zeilor şi al regilor. Iar boii, taurii, erau animale sacre în numeroase culturi. Chiar şi în zilele noastre, în India, vaca este considerată drept un animal sfânt. Reprezentări ale taurului întâlnim şi în culturi precum cea greco-romană, prin boul lui Apollo ori prin faptul că Jupiter, Zeus, ia uneori forma unui taur care o răpeşte pe Europa, apoi avem legenda Minotaurului din Creta, dar există numeroase reprezentări şi în cultura germanică. În cultura celtică, avem chiar triburi care îşi iau numele de la acest animal totemic, cum ar fi tauriscii cu care a intrat în conflict Burebista. Chiar şi Biblia amin-teşte de obiceiul închinării la un viţel de aur, deci ipoteza potrivit căreia boi, tauri ori viţei de aur ar fi existat şi la Ardeu, într‑o zonă unde există din belşug metal preţios este plauzibilă", spune antropologul Simion Teodoriu. Legenda, adevărată sau nu, a atras sute de căutători de comori. Înarmaţi cu detectoare de metal, ei au început să sape în perimetrul forti-fi-caţiei antice. Pentru a limita acest fenomen, arheologii au apelat la o metodă inedită. În fiecare an, ei îngroapă capace de bere în tot perimetrul cetăţii dacice, în aşa fel încât acestea să „deruteze" aparatele cu care sunt dotaţi cău-tă-torii de comori.

Ultima redută, pe Dealul Uroiului

Însă zona unde s-ar fi aflat ultima redută a dacilor din războiul contra romanilor pare să fie Dealul Uroiului, din apropiere de Simeria. „Există ipoteza potrivit căreia dacii au rezistat aici până în anul 108", spune istoricul Marius Oprea. Dacă această ipoteză este adevărată, înseamnă că, la doi ani după căderea Sarmisegetuzei, luptătorii daci de pe Dealul Uroiului continuau să reziste împotriva romanilor. De altfel, Măgura Uroiului oferă un amplasament excelent pentru o fortificaţie. Dealul, care seamănă cu o cuşmă, are o singură pantă mai domoală, pe care poate fi escaladat de o armată. Iar partea dinspre această pantă a fost fortificată de daci, în aşa fel încât culmea dealului devenise un adevărat cuib de vulturi. Pe Internet circulă numeroase păreri, iar unele dintre ele spun că Măgura Uroiului ar fi, de fapt, Koagaionul, muntele sfânt al dacilor.   

Un monument pentru ultimii luptători daci

Însă, dincolo de legende, istoricul Marius Oprea şi episcopul ortodox al Vârşeţului, PS Daniil, originar din Ţara Haţegului, ar dori să ridice un monument care să omagieze rezistenţa dacilor de pe Măgura Uroiului. Este vorba de „mâna din piatră", monument care să simbolizeze spiritul liber al dacilor care au luptat până la capăt cu armatele romane. Dincolo de teritoriul dacilor inclus în provincia romană Dacia Felix au rămas numeroa-se triburi dacice. Însă regatul lui Decebal a dispărut tocmai pentru că nucleul său, care era şi cea mai bogată, civilizată şi populată zonă, a fost inclus în Imperiul Roman.

Comentarii

Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.