Descopăr un punct de vedere ferm, creionat cu tușe groase, la numai 17 ani, în favoarea meșteșugurilor tradiționale.
Astfel îl cunosc, în peisajul Muzeului Satului din Capitală, pe Vladimir Andrei Cosmin, venit tocmai din Bârlad, la un târg al meșteșugarilor. Vorbește despre bunica sa care i-a insuflat bucuria mânuirii războiului de țesut, pe vremea când abia învățase primele litere de tipar.
Ce remarc în primul rând la acest tânăr este că hainele pe care le poartă vin atât de normal pe el, ca un tot-unitar între om și liniile și culorile întinse de-a lungul cămășii și pantalonilor săi. La care nu poți să nu remarci cizmele negre, înalte. Poate că totul e așa și datorită faptului că pânzeturile și le-a croit singur.
La târg, în București
Covorașele, ștergarele, flanelele, batistele, ciorapii care i-au ieșit până acum din mână se odihnesc în curtea uneia dintre casele bătrânești. Aerul muzeal s-a primenit astfel. Era prilej de târg în acest spațiu, de vreme ce o mare sărbătoare ne bătea la ușă, cu câteva zile înainte de Sfântul Dumitru.
Se strânseseră mai mulți meșteri populari, peste tot, în parcul din lemn și piatră, dar Andrei mi-a atras atenția. Aflu că este în anul bacalaureatului, la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu“, în orașul lui, la Științe Sociale. Următoarea sa țintă, în planul formării teoretice, este legată de Istoria Artei, fie la București, fie la Iași.
Surprinzătoarea cămașă
Mai erau lângă mine câțiva vizitatori și se mirau că acea cămașă de pe măsuța de prezentare era făcută de acest puști, înalt, slăbuț, cu privirea blăndă. Se vedeau și câteva rânduri de mărgele cusute pe țesătură, iar bârlădeanul le explica ce și cum a făcut. Au plecat în cele din urmă oamenii, încântați de ce văzuseră.
Apoi se leagă mai bine dialogul între noi. Andrei spune că a învățat să țeasă de la bunica lui, pe când avea opt ani. Mai întâi a văzut războiul din urzeala căruia ieșeau lucruri atât de frumoase. Se pricepe acum să-mi detalieze fel și fel de unelte care îți dau ajutor în ceea ce vrei să întreprinzi, vârtelnița și letca, sucala, urzitorile, furca, fusul, depănătoarea, roata de tors, ghergheful. Eu întreb ce e fiecare și el îmi descrie, cu multă răbdare, ca un adevărat profesor. Toate uneltele acelea le are acasă la el, în Bârlad. Le ține într-o cameră, atelierul lui de lucru.
Vacanțele muncitoare
Zice că are destul timp și de lucru, pe lângă învățătură. Dar mai ales în vacanțe. Uite un tânăr, zic eu, care nu-mi vorbește despre câte tablete și telefoane are, ci de unelte și de materiile prime, lâna și bumbacul. Ca și cum ai înota împotriva curentului. Vreau să știu cum e privit de colegii lui de generație și mă asigură că foarte bine. Ba chiar este respectat de toți cei pe care-i cunoaște pentru talentul, dar mai ales încrederea pe care o are în arta tradițională. „Da, îmi place foarte mult ce fac“, sună atât de simplu explicația efortului pe care-l depune.
Despre istorie…
O parte din uneltele sale sunt moștenite de la bunica, pe altele le-a găsit în casele unor bătrâni. Le-a salvat, ca să nu ajungă la gunoi. Dar de șanț tot îmi spune, pentru că acolo a dat peste țoale vechi de când lumea, cărora el le-a văzut frumusețea, față de cei care le abandonaseră. Uite așa a reușit să strângă, găsind întâmplător sau cumpărând, la prețuri de multe ori derizorii, o mică colecție de prospoape, cămăși, fuste și catrințe, pe care le ține cu mare grijă într-un dulap.
Spune că a făcut și o mică cercetare pe teren, căutând prin satele județului său ceva ce azi pare să fi dispărut cu totul. Se referă la pestelci. Era un fel de șorț pe care femeile îl purtau peste haine. „Eu pot să fac acum așa ceva, am modelul, dar altceva e când lucrul acela are în spatele lui o istorie“.
… și viitor
Apoi îmi dau seama că la Bârlad e un început de fenomen dedicat tradiției, printre cei tineri. Andrei îmi vorbește despre colegul său, Cosmin Teodor Rotaru, care a construit un război de țesut, la care lucrează în prezent interlocutorul meu. De o afacere în domeniu nu poate fi vorba. Este numai pasiune, sunt asigurat. Nu face lucruri pe bandă rulantă, ci mai degrabă pentru a demonstra că voința există. Mai ales că nu vrea sub nici o formă să uite ce l-a învățat bunica.
Tânărul are însă o viziune bine conturată, dacă e vorba de cum ar putea meșteșugul să-ți asigure pâinea. Un model asociativ, zice el, care să ofere meșterilor atât materia primă și desfacerea produselor, cât și drepturile ce decurg dintr-o activitate salarizată, adică sănătatea și pensia. Sunt curios ce va fi peste zece ani la Bârlad. Luând aminte la ce zice acum Andrei…
