11.5 C
București
vineri, 29 martie 2024
AcasăSpecialNe face educația religioasă (sau absența ei) mai liberi?

Ne face educația religioasă (sau absența ei) mai liberi?

 

Dezbaterea privind oportunitatea studierii religiei în școli a prilejuit declanșarea în spațiul public a unei confruntări rare între apărătorii purității laice a statului și cei ai tradițiilor creștine, între credincioși și necredincioși, între apărătorii „științei“ și cei ai „credinței“, între „progresiști“ și „bigoți“ etc. Din păcate, cele mai multe dintre argumente aruncate în dezbatere sunt complet irelevante.

Că „dezbaterea“ s-a ridicat la nivel de luptă ideologică nu poate fi mai clar decât din faptul că imediat după ce Ministerul Învățământului a anunțat că 90% din părinți au făcut cerere de înscriere la ora de educație religioasă a fost privită, în funcție de tabără, ca o victorie, a conștiinței religioase naționale sau chiar a BOR sau, invers, o înfrângere a rațiunii luminate și spiritului critic și un triumf al bigotismului medieval. Ne grăbim să temperăm entuziasmul unora și disperarea celorlalți.

Nimic nu a fost câștigat, respectiv pierdut pe frontul educației religioase. Cea mai simplă și rațională explicație a acestui 90% nu are de-a face cu credința religioasă a părinților români, ci, foarte probabil, cu forța de persuasiune a directorilor de școli, care trebuie să le fi explicat părinților ce coșmar ar fi din punct de vedere organizatoric și administrativ refacerea orarului școlar pentru a-l adapta la programul tuturor elevilor care au optat să nu facă ora de religie din toate clasele școlii.

Ar fi un haos generalizat, iar anul școlar ar fi practic compromis de un provizorat prelungit și soluții ad hoc în care nici un elev nu ar mai ști ce oră are și în ce zi, iar temele și testele nu ar mai putea fi programate.

În fața acestor incertitudini era așadar previzibil că orice părinte cu scaun la cap va opta pentru continuarea orei de religie cel puțin până la vacanța de vară, când ministerul și inspectoratele școlare vor rezolva această problemă care nu are nimic de-a face cu angajamentul religios al părinților sau al societății românești ori altceva dramatic de felul acesta.

În schimb, marea majoritate (mult peste 90%) a punctelor de vedere exprimate public pe tema educației religioase în școli au fost ancorate ferm în atitudinile față de Dumnezeu, față de creștinism, față de religie și/sau știință ori față de caracterul laic al statului ale autorilor acestora.

Răspunsurile – e bine, necesar, benefic ca elevii să studieze religia, respectiv e rău, inutil sau profund nociv – au fost formulate în esență pornind de la angajamentele personale ale celor care le formulează.

De aceea, în pofida unui număr impresionant de nume și de texte de autoritate intelectuală aduse în sprijinul unei poziții sau alteia (se pare că și cei mai importanți gânditori pot fi invocați pentru a susține cel mai absurd punct de vedere), precum și a numărului la fel de mare de acuzații reciproce de incultură, ignoranță și/sau rea-voință, toată această desfășurare argumentativă este complet irelevantă, în primul rând, pentru că, fiind vorba de opțiuni personale, pică „testul universalității“ și în al doilea pentru că este vorba de opțiuni ireductibile și, prin urmare, ireconciliabile. Or, dacă este ceva ce caracterizează o societate ne-liberală este tocmai conflictul între opțiuni ireductibile, care este „rezolvat“ de regulă prin forță, fie că vorbim de forța armelor, fie de forța majorității exprimate prin vot.

Cu alte cuvinte, nu vedem, din punct de vedere al valorilor liberale, nici o diferență importantă între cei care vor să forțeze un vot care să consacre atotputernicia divină și cei care vor să declare prin lege că Dumnezeu nu există și trebuie exilat din societate. Din acest punct de vedere, trebuie să remarcăm înțelepciunea deciziei Curții Constituționale, care a hotărât, în esență, că statul român trebuie să își asume educația religioasă a elevilor atâta vreme cât părinții acestor elevi solicită explicit acest lucru. Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională recunoaște că statul nu este nici omniscient, nici omnipotent și nu are dreptul să decidă în chestiuni care privesc credința cetățenilor săi, fie că vorbim de creștini, musulmani, budiști sau atei. Singura putere pe care statul și-o poate asuma în această chestiune este garantarea drepturilor egale ale cetățenilor și asigurarea celei mai mari libertăți posibile pentru aceștia. Privită din acest punct de vedere, „problema“ trebuie reformulată în alți termeni, iar responsabilitatea statului – redefinită.

Chestiunea „laicității“ statului și a oportunității finanțării de la buget a educației religioase este rezolvată în mare parte prin decizia CCR, dar, chiar dacă nu recurgem la autoritatea Constituției, ea este relativ simplu de justificat. Cu excepția Franței Republicane, nici un alt stat occidental liberal nu se definește pe sine în primul rând ca stat secular. Secularismul fundamental al Franței are o mare problemă în faptul că nu recunoaște nici un fel de minorități, nici etnice, nici religioase, ceea ce nu ar fi nici posibil, nici dezirabil în alte părți ale lumii libere. România are o mare majoritate ortodoxă și, de aceea, datoria statului este să garanteze protecția minorităților, inclusiv a celor religioase și să le asigure membrilor acestora, dacă solicită, accesul la ore de educație religioasă adecvată, după cum este dator să le asigure accesul la ore de matematică și geografie.

În al doilea rând, statul trebuie să se asigure că educația religioasă nu se transformă în îndoctrinare. Bisericile și cultele trebuie să se obișnuiască cu gândul că trebuie să facă asta pe banii lor. BOR va trebui să sacrifice monopolul asupra orelor de religie pentru a salva învățământul religios de stat, iar statul va trebui să se asigure că nici o biserică, oricât de venerabilă, nu va confisca cheile Raiului în sala de clasă, cu alte cuvinte că scopul educației religioase trebuie să asigure elevului accesul la un izvor de înțelepciune fără de care nici un fel de educație nu poate fi considerată completă. Altfel spus, treaba fundamentală a școlii și a statului nu este să forțeze elevul să apuce pe o anumită cale, ci să îi deschidă toate căile posibile. După care să îl lase să aleagă. În felul acesta, educația religioasă nu amenință cu nimic libertatea individuală, ci chiar îi adaugă o dimensiune esențială.

 

Cele mai citite

Toți cei 45 de pasageri dintr-un autobuz și-au pierdut viața într-un accident în Africa de Sud

Aproape toţi pasagerii dintr-un autobuz, 45 de persoane, şi-au pierdut viaţa joi în Africa de Sud într-un accident rutier grav, după ce vehiculul în...

Captive ideologiei, euroelitele nu sesizează declinul capitalismului

Revoluţia franceză a desfiinţat latifundiile feudale, în folosul unităților de producție burgheze. Comuniștii au distrus proprietatea privată pentru a crea omul nou eliberat de...

Toți cei 45 de pasageri dintr-un autobuz și-au pierdut viața într-un accident în Africa de Sud

Aproape toţi pasagerii dintr-un autobuz, 45 de persoane, şi-au pierdut viaţa joi în Africa de Sud într-un accident rutier grav, după ce vehiculul în...
Ultima oră
Pe aceeași temă