Ani la rând, decenii întregi o serie de copii şi tineri români au dispărut de acasă, de prin orfelinate, de te miri unde şi nu s-a întâmplat nimic. Triumfal, deşi cârpit în coate, statul nostru a afectat nepăsarea, preocupat de chestiuni mai importante şi mai stringente (s-a înţeles cred că vorbesc despre campaniile electorale, hârjonelile politice cotidiene, încasările de taxe şi de afacerile transpartinice cu implicaţii mafiote). Şi uite că, dintr-o dată, o fetiţă de 15 ani a şters-o de acasă şi un întreg aparat s-a pus, zelos, în mişcare, căutând-o prin carul cu fân al naţiei. Semn bun, semn bun!, se vor grăbi unii să exclame. Statul se interesează – măcar acum, în al doisprezecelea ceas – de dramele omului simplu, de viitorul naţiunii (pe care, se ştie, copiii noştri îl asigură), de soarta noastră, a oricăruia… Aşa s-ar zice, deşi, să nu exagerăm, de „soarta noastră, a oricăruia“, ba chiar şi a fiecăruia se interesa îndeaproape şi Ceauşescu, prin poliţiile lui, de suprafaţă şi secrete. N-aş crede că astăzi, cu atâtea camere de luat vederi şi aparate de interceptare, cu progresul tehnologic în domeniu şi câte şi mai câte, statul nostru se interesează mai puţin de noi. Dar este o diferenţă, fără îndoială, între această preocupare şi cea pentru copiii care, din motive numai de ei ştiute, chiar dacă bănuite şi de alţii, o şterg într-o bună zi de acasă.
Statul are însă o anumită problemă în România acestor zile. De curând a căzut un avion în munţi, iar instituţiile abilitate au dat-o glorios în bară. Aşa că acum, în plină pierdere de carburant la capitolul imagine, dezvăluit şi ca prea puţin simţitoriu la furia naţiunii (responsabilii indolenţi pentru intervenţia salvatoare au fost spălaţi de păcate, rulaţi în mici rocade, şi stau cam tot pe unde stăteau, sau nu departe de locurile dinainte), statul trebuie să arate că se implică efectiv şi că soluţionează fără greş. Fetele României sunt, prea des şi prea mult, traficate, azvârlite pe piaţa prostituţiei internaţionale, ba chiar decapitate sau tranşate prin capitalele Europei civilizate. În zeci, sute şi poate mii de asemenea cazuri, statul se învârte în jurul cozii, tropăie uşor şi ridică apoi, necăjit, din umeri. Atâta se poate, atâta facem! De astă dată însă, nu. Pentru a regăsi o elevă bucureşteană plecată într-o direcţie necunoscută, pe seama căreia psihologii şi sociologii au luptat intens la televiziuni să facă rating, s-a mobilizat toată lumea. Ba chiar şi bărbaţii cu trenciuri uşoare şi cu pălăria trasă pe ochi, vezi bine… Ceea ce dovedeşte cât de în serios a fost luată misiunea acum.
Se apropie o serie de campanii electorale, preşedintele a făcut strigare pentru ieşirea în stradă spre invalidarea unei taxe socotite de el injuste (aşa şi e; de mirare că atunci când altele de acelaşi fel s-au adoptat, Cotroceniul a trecut cu bine peste moment, ocupându-se de alte d-alea), iar între capii coaliţiei de guvernământ s-a înteţit dihonia. Cum altfel?! Dacă Floricel scade în sondaje, Titulică se instalează mai confortabil în frunte, ceea ce, măcar pentru unii dintre aliaţi, este inadmisibil. Ba, unde mai pui că Felix a ieşit la rampă cu o atitudine împăciuitoare, de papă al culiselor politice româneşti, asigurând poporul de concordia pe cale să survină între împricinaţi.
Lumea e cam dezgustată şi sătulă de amăgeli, ce e drept, dar fundalul este vivace, iar un eveniment cu impact asupra freneticelor conştiinţe populare nu poate face decât bine sau foarte bine.
Ar mai fi şi chestiunea cealaltă. De la o vreme se aud glasuri tot mai decise cârtind împotriva extinderii percepute ca tentaculare a Bisericii majoritare. Unele afaceri prospere, o implicare prea subliniată în interacţiunea cu statul, cereri de bani pe la primării şi bateri ale obrazului către primarii care nu dau nimic pentru Catedrala Mântuirii Neamului au atras atenţia, iritând partea cetăţenilor care se interesează de evoluţiile din spaţiul nostru public. Şi uite că fetiţa plecată de acasă pare să se fi orientat, la numai 15 ani, către viaţa de obşte într-o mănăstire, ceea ce părinţilor li se pare inacceptabil. 15 ani nu este vârsta la care, formarea cuiva ca om fiind încheiată, caracterul şi felul de a fi ajungând la deplina lor coerenţă, să poţi socoti că vocaţia bisericoasă nu este numai un glas de sirenă captat cam pripit. Rezultă că importanţa prezenţei duhovnicului în viaţa fetei a fost prea subliniată şi că, în loc ca rezultatul să fie buna temperare creştină şi îndrumarea către perseverenţa pe calea continuării bunei educaţii la şcoală, discuţiile dintre cei doi au putut sta la baza deciziei – anunţate într-un bilet către mama – de a se înrola în rândul măicuţelor dintr-o mănăstire.
Din punct de vedere religios, părintele duhovnic se poate mândri cu o bună înfăptuire pe linie vocaţională ecleziastică. În viziunea unui reprezentant al Bisericii, acesta nici nu a greşit în vreun fel, deşi ştia de planurile fetei de a pleca la o mănăstire din Suceava. Şi iarăşi are dreptate, căci, dacă la mijloc era o confesiune, preotul nu avea cum şi de ce să o dezvăluie. A asista însă la frământările dezvăluite public ale familiei fără a interveni cumva, creştineşte, spre a tempera scandalul, e lucru bun?
Sigur este doar că, oricâtă evlavie ar exista într-o familie, nu cred că sunt multe mame care s-ar resemna cu gândul că, înainte de a se împlini sorocul bunei educări şi mai devreme cu câţiva ani de limanul deplinei răspunderi civice personale, fiica iubită pleacă brutal, fără prevenire, de acasă pentru a se călugări. Cu experienţa pe care o are în a îndruma sufletele, Biserica se cuvine să păzească în mod chibzuit fruntariile recrutărilor sale, poate.
Una peste alta, în climatul de iritare continuă de la noi, fiecare pare să fi capitalizat cazul după propriile îndemnuri: statul cu ale lui, Biserica cu ale ei, iar cetăţenii, urmărind cazul în maniera în care aşteaptă serialele indiene de seară. Şi uite aşa, o fetiţă de 15 ani pleacă de acasă către o destinaţie necunoscută părinţilor şi o întreagă societate îşi dezvăluie viscerele, exhibându-le impudic; cu statul şi Biserica în frunte.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
