Protestele din Piaţa Universităţii au fost urletul de luptă al poporului, aşa cum consideră premierul Victor Ponta, sau o manipulare grosolană, ca pentru o ţară din lumea a treia, după cum ne informează Viorel Hrebenciuc?
Fosta Putere a susţinut răspicat că protestele din ianuarie 2012 nu au avut nici un impact asupra deciziilor politice luate ulterior, inclusiv înlocuirea unui guvern cu altul.
Lucrurile se văd însă diferit dinspre actuala Putere, ai cărei reprezentanţi şi vectori de imagine au făcut o legătură directă între ieşirea oamenilor în stradă şi schimbările care au urmat, clamând astfel victoria Opoziţiei şi a societăţii civile la vremuri tulburi.
Pe de altă parte, ambele tabere au discutat despre manipulare, însă chiar dacă tema le-a fost comună, interpretările s-au dovedit şi aici diametral opuse.
Puterea a acuzat jocurile Opoziţiei şi mobilizarea “ciutacilor” din ogradă pentru fezandarea publicului şi încingerea spiritelor în societate, în timp ce Opoziţia şi respectivii “ciutaci” au acuzat serviciile secrete, Jandarmeria, Guvernul, Preşedinţia şi, la modul general, pretinsul “stat poliţienesc”.
Evident, ar fi dramatic dacă s-ar confirma oricare dintre cele două ipoteze, căci şi ceea ce acuza fosta Putere la vremea respectivă, dar şi ceea ce acuza fosta Opoziţie ne-ar expedia fără prea multe explicaţii în panoplia statelor unde democraţia arată ca un banal joc de barbut – relativă, ilegală, o cramă pentru viciile mai vechi.
Chiar dacă sună prost, să nu ne îmbătăm totuşi cu apă rece – din multe puncte de vedere suntem încă fix în acest punct.
Spălarea naţională pe creier prin care România a trecut în deceniile de comunism a lăsat în urmă zoaie şi alte urme dintre cele mai soioase.
Printre ele putem identifica parcă fatala condamnare de a nu ne încheia niciodată toate socotelile la timpul lor, ca şi valsul înşelător al eternei suspiciuni.
Unor asemenea urme ale trecutului, altfel atât de prezente, le “datorăm” astăzi, cu toţii, lenea, nepriceperea şi neîncrederea reciprocă pe care le investim, sub vraja unei cumplite paralizii, în clădirea unui spirit civic şi a unei societăţi civile care sunt oricum, numai autentice nu.
Aplicând grila de mai sus pe ceea ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii 2012 va trebui să admitem măcar faptul că au ieşit oameni în stradă, dar şi că numărul lor a fost incredibil de mic în raport cu nemulţumirile pe care le-am putut citi pe pancarte sau le-am putut auzi în scandări.
Ar trebui să admitem că esenţa şi spiritul protestului au fost grav alterate prin căpuşarea politică a evenimentului şi prin gonflarea mediatică la care au contribuit muşchii armatei de oameni aflaţi, de pildă, în solda mogulului Dan Voiculescu.
Că prostituţia jurnalistică a unora a făcut ca spectrul prin care românii puteau să urmărească evoluţiile din Piaţă să se micşoreze într-atât încât a ajuns un soi de gaura cheii, ţintindu-se parcă spre transformarea cetăţeanlui într-un fel de voyeurist. Este foarte posibil ca tocmai din cauza juxtapunerilor obscene de interese mulţi dintre români să-şi fi înfrânat eventualele gânduri de a se alătura concetăţenilor ieşiţi în piaţa publică.
În van şi baletul oratoric executat de unii şi de alţii. Atunci când Crin Antonescu, de exemplu, suprapunea cele două dimensiuni ale Pieţei Universităţii -1990 şi 2012 – considerându-le, la pachet, magice, imaginea pe care o proiectează denotă la fel de multă serioaizate ca un pudel îmbrăcat în rochie de mireasă.
Impresii, aşadar, ne-am făcut cu toţii despre protestele din luna ianuarie din centrul Capitalei. Ele pot concorda sau nu. La fel, politicienii. Şi ei au îmbrăţişat o anumită poziţie şi, în funcţie de interesele taberei de care aparţin, au diseminat în spaţiul public propria ipoteză de lucru. Şi, fiindu-ne greu să credem că în Romania am putea asista la exerciţii civice închegate şi aflate dincolo de orice dubiu, am rămas din ianuarie încoace cu noi socoteli neîncheiate şi întrebări diverse: Cum au izbucnit demonstraţiile? Cine a fost în spate? A fost, de fapt, Cineva în spate? Cum S-a manipulat? Etc.
Pe acest fond, recenta intervenţie a lui Viorel Hrebenciuc, la patru luni distanţă de la momentul zero al acestor întrebări, este într-adevăr şocantă. În ciuda caznelor ulterioare de a lăsa impresia că i-au fost scoase vorbele din context, emeritul “sforar” al PSD reuşeşte totuşi să fie primul care, pe fondul unor interminabile dispute marcate de generalităţi, aduce detalii: “Uitaţi-vă la revoluţiile din nordul Africii. Am încercat şi noi ceva de genul ăsta în ianuarie, unele subiecte ne-au reuşit, altele, nu. Dar nu intru în detalii….”. “De foarte multe ori ne-a ajutat internetul pentru că acolo poţi fi necunoscut. Eu nu văd online-ul ca pe o campanie directă. Eu mă refer la campania persuasivă, la manipulare.” “Nu te întrebi cum a apărut Piaţa?”
Vedem bine, detaliile sunt cu duiumul. Iar domnul Hrebenciuc, deduc din belşugul acesta surprinzător de amănunte, lasă clar senzaţia că a vrut să explicit, nu altfel.
Interesant nu este doar că inimitabilul Hrebe trece pe sub şenile toate mesajele transmise populaţiei de Victor Ponta, Crin Antonescu şi banalul Gâdea, cu ocazia protestelor din Piaţa Universităţii, făcându-i să pară nişte cinici politruci.
Cu adevărat contează ceea ce a avut în vedere Viorel Hrebenciuc atunci când s-a trezit vorbind despre interesul său şi al USL pentru manipulare şi, in extenso, despre rolul canalelor media, prietene, în primăvara arabă care a eşuat în ianuarie la Bucureşti.
Timpul ne va lămuri.
