insa radicala intre cele doua cazuri: la noi, dupa Revolutie, spiritul "pragmatic", lacomia de bani si putere simbolica i-au impins pe destui universitari transformati in capitalisti sa urmareasca scopuri secundare in raport cu cel care legitimeaza actul de invatamant: idealul maririi gradului de cunoastere umana, educarea, edificarea interioara a omului si performanta lui in raporturile cu mediul natural si cel social. Ideea de a castiga bani prin educatie a fost criticata inca din Antichitate, cei care au facut-o cunoscuta, prin propria prestatie, fiind ganditorii helladici sofisti (Protagoras, Gorgias si altii). Astazi, motivele respingerii de odinioara nu mai pot fi sustinute cu egal aplomb, caci si actiunea pedagogica este o forma de activitate socialmente utila, meritand astfel o retribuire. De aici insa pana la a "uita" scopul crucial al educarii – marirea capacitatilor de cunoastere, a gradului acesteia la nivelul individului si societatii, inaltarea spirituala si dezvoltarea abilitatii de a rezolva problemele practice cu care se confrunta o societate – este totusi un salt enorm; care, din pacate, s-a facut la noi.

Polonezii de sub dictatura erau admirabili, in micile lor universitati "de apartament", pentru ca reuneau acolo, sub presiunea unor riscuri ce includeau anchetarea, arestarea, pierderea pozitiei sociale greu dobandite, mari carturari dispusi sa riste, inseland cenzura partidului unic si vigilenta serviciilor secrete comuniste, pentru a transmite, cu orice pret, tocmai ideea centrala a actiunii educative: batalia pentru libertate intelectuala, victoria spiritului asupra conditiilor ostile, neincatusarea omului. In Romania de dupa Ceausescu, aceasta idee pare marginala, precar si laconic exprimata, sporadic invocata, marile griji privind autorizarile, adeveririle, recunoasterea unor merite in domeniu care nici macar nu exista intotdeauna.
Din nefericire, ultimele doua decenii au adus in prim-plan invatamantul doar atunci cand prima pagina a ziarelor si prioritatile agendelor vizau recunoasterea diplomelor noastre in strainatate, validarea calitatii cercetarii si prestatiei noastre prin participare la conferinte internationale ori publicare in reviste specializate straine, recunoscute in diverse clasamente cu pretentii universale si de standardizare absoluta. Pana si salariile din universitati se platesc pornind de la o baza de calcul ce ia in considerare un factor cantitativ: numarul de studenti pe cap de cadru didactic. Nu este de mirare ca, in foarte scurt timp, marea competitie tipica a devenit aceea dupa un numar cat mai mare de diplome si atestate de absolvire, iar factorul formal a ajuns sa predomine in evaluarile profesionale asupra celui de continut. Desigur, daca hartiile ar reflecta performante autentice, lucrurile ar sta inca bine. Dar cine sa se mai intereseze de continut cu adevarat, daca singurul cuantificabil in cifre si calificative pare sa fie argumentul formal?
Am ajuns astfel la situatia de astazi, in care bun nu este cel cu performante incontestabile, ci acela care poate dovedi prin argumente juridic valabile ca este bun. Un absolvent stralucit de la o facultate cu o singura specializare va parea astfel automat, indiferent de notele obtinute, mai putin performant decat unul care are doua sau chiar trei diplome de licenta, fie ele si luate cu note mediocre.

In evaluarile curente ale profesorilor s-a ajuns ca actul de predare, intersectarea creativa cu studentul, sa conteze infinit mai putin decat abilitatea de a atrage resurse pe seama catedrei. Astfel, din educator profesorul a devenit – sau se asteapta ca el sa devina – mai curand un manager, un tehnocrat, un birocrat, un expert in accesari de fonduri si decontari de actiuni performante prin producerea de documente justificative.
In aceste conditii, capacitatea de innoire si explorare, care facea, in mod traditional, din universitati – macar teoretic – niste focare ale experimentarii noului si ale producerii de solutii inovative, este pusa in pericol sau direct inghetata de presiunea nevoii de conformare la prioritatile finantatorilor (UE sau altii). Daca nu te inscrii in agenda promovata oficial, devii marginal si pari sa te discreditezi, chiar daca ai fi un om aflat intr-o avangarda stiintifica.
Cutia Pandorei deschisa de doamna Ecaterina Andronescu, actualul ministru al Educatiei, trebuia deschisa demult. Intre timp, problemele acumulate au dobandit anvergura si virulenta, iar conflictul deschis in numele demnitatii, onoarei si performantei invatamantului nostru academic cu cel mai agresiv competitor de tip capitalist din invatamantul nostru actual, domnul Aurelian Bondrea, anunta un razboi complicat, lung, mizerabil, cu final imprevizibil.

Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai